Franţa, limba franceză, cultura, şi civilizaţia Franţei induc, în majoritatea celor care nu sunt născuţi în această mare ţară, un sentiment care, în general, nu poate fi socotit  unul de ostilitate, dar care ar putea totuşi a se descrie mai curând drept rece. Pentru oricine este, nu neapărat un simpatizant francez, ci un spirit obiectiv, şi serios, corect, această răceală nu are cum fi altceva decât rezultatul unui evident complex de inferioritate.

Nu este aici vorba numai de o evidentă distincţie culturală care induce o clară ameninţare la adresa multor personalităţi formate într-o altă ambianţă intelectuală, ci şi de elemente istorice foarte exacte: până în urmă cu doar două secole populaţia Franţei era superioară celei a Rusiei, iar până acum trei sute de ani ea reprezenta jumătate din populaţia Europei; marile universităţi ale Angliei – Oxford şi Cambridge – s-au constituit prin disidenţi plecaţi de la Paris; acest Paris, în mijloc de secol XIX era încă principalul centru ştiinţific al lumii; Italia s-a simţit continuu ameninţată de posibilitatea unei ocupaţii franceze ( mafia: morte alla Francia, Italia anela - organizaţie creată în 1282), motiv pentru care s-a dedicat adesea apropierii de Austria imperială; Primul Război Mondial a reprezentat, în fond, o victorie franceză, oricât ar fi contat intervenţia americană de penultim moment. Nu mai este de amintit cazul Imperiului Carolingian ( franc, germanic, european), de istoria napoleoniană, de revirimentul gaullist, pornit aproape de la nimic şi conducând la o împlinire perfectă; Marea Revoluţie Franceză şi seria de revoluţii care a urmat. Nu intenţionez să aduc un elogiu Franţei – explic doar de ce o mare civilizaţie adună prea puţine simpatii. Atunci când aceste simpatii apar, ele sunt reacţii inverse menite a justifica submisiunea şi frica, precum elogierea puterii americane, într-o anumită