Pe 17 iunie a.c., imediat după alegerile prezidenţiale din Iran, publicam articolul: „Veşti bune din Iran. Dar discursul despre scutul american anti-rachetă din Europa?”[1]în care sugeram necesitatea reinventării discursului public despre scutul american anti-rachetă şi, de ce nu?, o benefică ieşire din ipocrizie. În esenţă, spuneam atunci: „…redefinirea profilului internaţional al Iranului aduce însă şi necesitatea unor reformulări discursive ale proiectelor strategice de securitate în care România este implicată. Dacă Iranul nu va mai reprezenta, nici măcar formal, o ameninţare militară pentru Europa (după cum nu a reprezentat cu adevărat nici până acum, în opinia mea) Teheranul nu va mai putea fi „utilizat” ca pretext pentru legitimarea scutului american anti-rachetă. Discursul despre apărarea anti-rachetă trebuie astfel reformulat iar valoarea simbolică a „scutului” va creşte şi mai mult”.

Ceea ce era previzbil s-a întâmplat. Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, declară acum, aproape amuzat de ridicolul situaţiei în care a ajuns legitimarea oficială a scutului, după acordul de la Genevea privind dosarul nuclear al Teheranului şi, practic, revenirea Iranului în diplomaţia internaţională (vezi şi articolul „Sah persan: Întoarcerea Iranului în politica lumii?”[2]), că „nu mai este nevoie de scutul american anti-rachetă din Europa”. Practic, Rusia loveşte ironic America peste faţă cu propriile false argumente: mai rămâne acum să învăţăm cu toţii sloganul că scutul ne apără de rachetele din Coreea de Nord pentru ca ridicolul în care se scufundă discursul occidental care doreşte să evite esenţa lucrurilor să fie total.

Proiectul american anti-rachetă (din care noi vedem, aici şi acum, doar o minusculă componentă, şi aceea ameninţată cu o extincţie lentă) are, în fapt, o istorie ceva mai veche, regăsindu-şi originile politice, militare, tehnologic