Am fost, marţi seara, 26 noiembrie 2013, la Sala Radio, la un recital Tudor Gheorghe, „Pelerini din ţara nimănui”. M-au însoţit Ioana Z., o studentă la Litere care oricând ar putea câştiga concursul de Miss Univers, şi mama ei (ca să nu fie discuţii). Mă bucur că m-am dus pentru că nu mi-a fost uşor să ajung acolo şi altcineva în locul meu ar fi renunţat.

Aşa cum preziseseră meteorologii, exact în acea seară s-a declanşat cu o furie nestăpânită iarna. Vijelia mă lovea violent peste faţă, îmi pătrundea ca prin nimic prin haine şi îmi smulgea o mare parte din cele 37 de grade Celsius pe care şi le asigură corpul omenesc din resurse proprii.

Dar şi mai greu mi-era să răzbat prin frigul afectiv care s-a instalat de mai multă vreme în ţara mea. Oamenii se gândesc numai la bani (nici visuri erotice nu mai au, au visuri... bancare ), se dispreţuiesc unii pe alţii, iar când au ocazia să facă rău fără să fie pedepsiţi, îl fac.

Când am intrat în sală şi am văzut-o aproape goală, am simţit satisfacţia tristă că mi se confirmă aşteptările. Cine se mai desprinde azi din faţa televizorului, ca să-l asculte pe un mare cântăreţ?

Cât de mult m-am înşelat! Îmi cer scuze acum celor pe care i-am minimalizat fără ca ei s-o ştie. Înfruntând viscolul de afară, sute de oameni au ajuns în cele din urmă, roşii în obraji şi cu zăpadă în păr, la Sala Radio. Iar când a apărut pe scenă Tudor Gheorghe, s-au scufundat cu toţii într-o tăcere evlavioasă.

Ca de obicei, prezenţa artistului i-a captivat pe toţi. Tudor Gheorghe are un mod de a cânta – solemn-extatic − care seamănă cu o comunicare între el şi cer. Nu întâmplător, interpretul îşi înalţă uneori braţele spre înalturi şi în cele din urmă, copleşit parcă de ceea ce a văzut, închide ochii. Dar sunt şi momente când se adresează semenilor săi, nu doar privindu-i, ci îmbrăţişându-i cu privi