Ora zece şi ceva, în fapt de seară. Zapez cretin, fără creier în cap. Nu ştiu ce vreau, nu ştiu nimic. Ştiu că sunt o proastă. Asta ştiu sigur. Faptul că nu ştiu ce vreau dar fac ceva al cărui sens nu-l înţeleg mă deprimă dar mă şi linişteşte: ”linişteşte-te”, îmi spun, “oricum n-ai nici o şansă, proastă ai fost, proastă o să rămâi”. Apoi mă dispreţuiesc în direct cu mine însămi: “Proasto!”.
Brusc, mă buşeşte râsu'. Băi, da' un râs oligofren, ceva de ne... ăăă.... cum să zic... înţeles. O ştire de pe crawl-ul României TV îmi reţine atenţia într-un mod... într-un mod. “Şofer călcat de propria maşină”. Băi, cât de tare e asta? Un şofer care să fi fost călcat de propria lui maşină.
Brusc, îmi imaginez tot scenariul, cu cap şi coadă, gata de montat, de dat la publicul cel mare. Un om stătea şi el aşa şi vorbea cu o fată la telefon. Adică nu, nu vorbea. Mai bine-i trimitea sms-uri, că era timid. Şi cum trimitea el aşa, sms-uri, trece un taximetrist pe lângă el şi-i zice “băăăă, vezi că eşti pe avarii, băăă, vezi că ai portiera deschisă, băăăă, vezi că-ţi fuge maşina”. Dar el nu-l bagă-n seamă. E prea ocupat ca să trimită sms-ul sau ca să posteze un mesaj emoţionant pe Facebook. Omul e cu totul sustras contextului, e doar el cu telefonul lui, din care are o legătură profundă şi emoţionantă cu o fată care-i dă ignore tot timpul, dar el se gândeşte că poate e ocupată, poate spală vase, poate duce gunoiul, chestii d-astea casnice.
E. Şi cum stătea el aşa, rezemat de capota propriei lui maşini, trece un camion, ceva o basculantă, ceva greu, ceva imposibil. Din cauza trepidaţiilor, maşina o ia realmente la sănătoasa, prinzându-l pe omul nostru sub anvelopele corespunzătoare iernii. Cu puterile adunate, încearcă, parcă-l şi văd, să oprească maşina, dar nu poate. Asistă cu neputinţă la propria lui cvasi-moarte. Pentru că nu moare de tot. E prea drăguţ, sunt c
