Li Keqiang (“licăcian”), premierul chinez, a vorbit în parlament. Antonescu în dreapta, Zgonea în stînga, o cruce ortodoxă deasupra capului, primari, şefi de CJ masaţi la balcon.

Interpretarea nu pare să funcţioneze cam cum ar fi vrut toată lumea: am fi vrut să extragem clar suma de investit şi intenţiile economice dintr-un vraf de metafore şi sertare de amintiri. Metaforele sînt metafore, amintirile amintiri, capitalul e capital. Să le notăm pe primele două. evocarea aventurii extaordinare a doi medici români, Clejan şi Iancu, plecaţi să ajute tabăra comunistă chineză. Povestea e într-adevăr extraordinară (aici o fărîmă) metafora principală a vaporului chino-român cu diverse extensii: amplitudine pânzei, vântul favorabil. Imaginea mi-a amintit cumva de nişte vorbe ale lui Mao pe care le-am găsit citate aici: “În lume suflă două vânturi, de răsărit şi de apus. Iar un proverb chinezesc spune: « fie vântul de apus va fi mai tare decât cel de răsărit, fie vântul de răsărit va fi mai tare decât cel de apus ». Or, în vremea noastră, vântul din est suflă mai puternic decât cel din vest.” Asta ca să le dau bieţilor fanatici neoconi motiv să mai facă nişte spume. premierul chinez a pus prietenia dintre popoare mai presus de schimbările politice. Cum faci asta altfel decît prin cultură, popcultură şi economie? Aşa că a mulţumit pentru ajutoare tehnologice istorie. Şi a evocat “Valurile Dunării”. Ştiu că chinezii sînt subtili retoric. Aşa că trebuie să amintesc că vaporul din filmul lui Ciulei plutea pe o Dunăre plină de mine de război. Să nu fim însă răutăcioşi.

Eticheta de “tigru al Europei” ne-a umflat ca pe nişte broscoi. Dar chiar şi, simpla uimire din media de zilele astea, cum că China există şi e atît de tare, cum că există şi primăvară chineză nu doar curcubeul lui Bush, nu face decît să confirme o blocadă incredibilă la nivel de mesaj politic românesc