Am văzut o serie coerentă de reacţii la vizita prim-ministrului chinez care mergeau pe refrenele: domne, ăştia nu o să investească chiar aşa de mult cît pretind, şi la urma urmei nici nu au cine ştie ce tehnologie, vai de capul lor. Şi căile ferate de mare viteză, de ce le-au făcut aşa de repede? Nu aşa se face. Şi au mai avut şi un accident de tren acum cîţiva ani. Şi, culmea tupeului, vor să investească în energie! Şi mai vor să facă şi profit, incredibil.
Pînă acum cîteva zile investitorii şi profitul erau mai sfinte ca orice moaşte din calendar. Dacă cineva zicea ceva nu suficient de evlavios despre ele, aceiaşi comentatori care sînt nemulţumiţi acum ar fi urlat, ultragiaţi, că vine sfîrşitul lumii, adică riscăm să îndepărtăm investitorii pentru că nu sîntem suficient de respectuoşi cu ei.
Ei, acum s-a schimbat povestea. Pînă acum, orice investiţie străină în ceva mai mare şi mai sofisticat tehnologic decît un atelier de reparat pantofi era un imens succes şi un motiv de sărbătoare. Brusc, strîmbăm din nas că nu o să fie 10 miliarde, ci mai puţine, şi că tehnologia nu e la cele mai înalte standarde, ci e din aia asiatică. Dezgustător.
Ipocrizia e evident. Nu e vorba de calitatea investiţiilor, ci de unde vin ele. Criticile ăstea ar fi oarecum valabile dacă pînă acum am fi avut valuri imense de investiţii occidentale de sute de miliarde de euro, cu cea mai înaltă tehnologie, ceea ce e evident fals. Să luăm doar cîteva exemple de investitori occidentali, cei mai mari şi mai de succes: maşinile Dacia au fost concepute să valorifice munca manuală ieftină, în schimbul tehnologiei înalte scumpe, ăsta e specificul lor recunoscut deschis.
OMV-Petrom scoate resurse din pămînt şi le vinde în mare profit: singura lor tehnologie de mare vîrf e probabil aia de PR care le permite să se prezinte ca „producători români” şi, culmea, ca unii care apără med
