Nu m-aţi întrebarisit de ce sta Ienăchiţă Văcărescu tocma-n poartă la boier Dudescu. Pentru căci p-acolo trecea rădvanul Doamnei (care-o fi fost – Zoia lui Moruzi sau Maria lui Mavrogheni), spre Mihai-Vodă (niciunul dintre domnitorii aceştia, aduşi din Fanarul Stambulului, n-a stătut la Curtea Nouă, ce i-a zis mai apoi Curtea Arsă, că palatul li s-a părut prea întunericit şi grozav de urâcios).

Dudescu avea, în Mahalaua Arhimandritului, un adevărat serai cu – ce credeţi? – o grădină englezească, lungă până-n Podul Calicilor. O sută de slugi roboteau prin bucătării şi prin cămări, prin coteţe şi grajduri, în pivniţele căptuşite în care se învechea vinul bolborosind, în beciurile umede unde, când se umfla gârliţa, prindeai peşte.

Dedeau Dudeştii cele mai fandosite ospeţe, dar la spartul petrecerii chemau lăutarii. Rupeau cobza ţiganii la urechile veliţilor meseni – de păhar, de dragoste, de despărţeală, de of şi aualeu – mai cu perdea, mai fără. Ce cântau? De-un’ să ştiu? Dar am o bănuială.

Ia ascultaţi – (că aici voiam să vă aduc) - meşteşug de lăutărie, pescuit din mahalalele Bucurescilor, ca să pricepeţi cum s-a ţinut bine limba română, din veac în veac, de cele patru coarde ale scripcii:

”Aualeu, leliţă floare/ Mult mi-ai fost fermecătoare/ Ai întors voinici din cale/ Şi pă mine, frăţioare…”

”Şi-am zis verde măr domnesc/ Nu mi-e necaz că trăiesc/ Mi-e ciudă că-mbătrânesc/ Şi nu mai poci să iubesc/ Iubii una, iubii două/ Iubii patruzeci şi nouă/ Şi din patruzeci şi nouă/ Am rămas numai cu două/ Una veche şi-alta nouă/ C-am iubit o sută una/ Şi-am rămas numai cu una/ Şi-aia face pă nebuna…”

”Pe drumu mănăstiresc/ Plec să mă călugăresc/ Mănăstire nu găsesc/ Mănăstire de-aş găsi/ Pă loc m-aş călugări/ Unde plâng călugării/ Şi-şi blesteamă părinţii/ De ce i-a călugărit/ Şi nu i-a căsătorit/ Mănăstire cu trei turle/ Cine trece, s