La Humanitas, a apărut recent un volum care strînge sub titlul "Amintiri despre Caragiale" texte despre Patron semnate de mulţi contemporani ai săi. (Să-mi fie cu iertare, mă refer la Caragiale cu apelativul Patron, pentru că aşa i se spune, de mulţi ani, în redacţia "Dilemei"). Este, de fapt, a doua ediţie a cărţii alcătuită şi îngrijită de Ştefan Cazimir, apărută în 1972. Sursa: CODRIN PRISECARU
Pentru cei pasionaţi de Caragiale sau, măcar, fermecaţi de geniul său, cartea este un deliciu. Cum 2012 a fost Anul Caragiale (s-au împlinit 100 de ani de la moartea sa), piaţa culturală românească a fost plină de oferte Caragiale: piese de teatru, cărţi (noi sau reeditate), studii şi conferinţe de ori despre el. M-am bucurat mult că aşa a fost şi am simţit, cumva, că cei care au omagiat într-un fel ori altul pe Caragiale anul trecut nu au făcut-o dintr-un fel de datorie snoabă sau dintr-un sentiment pur patriotic, ci pur şi simplu pentru că le plăcea acest autor. În general, o spun poate spre a stîrni ceva enervări, sărbătorile Caragiale mi se par mai fireşti decît sărbătorile Eminescu, de pildă. Caragiale ne e aproape, Eminescu ne e departe. Caragiale e aici, lîngă mine, Eminescu e departe, în galaxii nevăzute. Pe primul îl ador, vorbesc cu el în fiecare zi, îl aud şoptindu-mi şi îl recunosc imediat. Pe al doilea, îl venerez, nu am alt acces la el decît prin literatura lui. Primul, mă consolează, al doilea mă copleşeşte. Totuşi, Caragiale îmi face lumea mi-o face mai suportabilă şi, dacă acesta o fi unul dintre scopurilepragmatice ale artelor, atunci Caragiale a mai artist decît Eminescu.
După părerea mea, Caragiale este Profesorul de România. Poporul acesta a fost, parcă, inventat de el. În orice caz, el i-a descoperit ADN-ul, în toată complexitatea lui. Cu siguranţă că ştiţi acel sentiment de stupefacţie fericită cînd recunoaştem replici întregi, scene, reacţi