Atunci când a vuit întreaga presă pe marginea reținerii și, ulterior, arestării comisarului șef Traian Berbeceanu, am ales să avem o atitudine principială, corectă. Cred că ne-a și ieșit. Am mediatizat atât partea de adevăr a polițistului, așa cum a fost ea prezentată în scrisoarea atribuită comisarului șef, cât și elementele la care am avut acces din rechizitoriul procurorilor DIICOT Alba Iulia. Un adevăr evident parțial, smuls din economia documentelor la care am avut acces. Au fost ediții de ziar în care subiectul Berbeceanu, pro și contra, a ocupat un număr sporit de pagini, al căror cost a fost suportat exclusiv din resursele cotidianului nostru.
ÎN NUMELE ADEVĂRULUI.
Personal, în măsura în care această opinie contează, consider – studiind cu atenție elementele făcute publice – că există mult adevăr în spusele ambelor părți. Și acuzatul, dar și acuzatorii, au trecut dincolo de limita legii în exercitatea meseriei dumnealor. Acuzatorii însă au fost mai rapizi și profesioniști în raport cu Berbeceanu. L-au făcut! Dacă era mai tare, iar acuzațiile îi erau probate, nu-i făcea oare dumnealui mai repede?
Pe de altă parte, am convingerea că niciun factor de decizie din țara asta nu ar fi avizat măsurile de cercetare, reținere și propunere spre arestare a comisarului șef Traian Berbeceanu fără probe solide.
Lipsiți de cultură juridică, mulți dintre colegii de breaslă s-au mărginit la a comenta sintagme precum “presupuneri rezonabile” și “indicii temeinice”.
Orice avocat bine intenționat i-ar fi putut sfătui însă, dacă ar fi fost consultat, spre a avea o atitudine rezervată în raport cu aspectele dosarului Berbeceanu din simplul motiv că justiția nu se face nici la televizor, și nici în ziare, și nici într-un caz la mitinguri, iar pe parcursul cercetărilor cele mai multe elemente ale unui dosar penal NU POT FI FĂCUTE PUBLIC
