1 Decembrie reprezintă, ca Zi Naţională, nu numai un moment de bucurie şi chermeză publică, ci şi un bun prilej de a medita asupra modului cum construim naraţiunea istorică despre trecut şi cum o punem în evidenţă în muzee. În acest an, pentru că nu am putut da curs invitaţiei colegilor de la Istorie la seria de manifestari de astăzi şi mâine, sunt mai curând îndemnat să reiau o invitaţie la muzeu decât să vorbesc despre aniversarea oficială a ţării. La un muzeu care tocmai împlineşte trei ani.
La fel ca şi în educaţie, iniţiativa privată în domeniul instituţiilor culturale se loveşte la noi de stereotipurile şi inerţia centralismului dominator. Ne dezbărăm greu de obişnuinţa de a aştepta din partea centrului (de regulă statul sau oficiul de la Bucureşti al multinaţionalei) să se milostivească de noi şi să ne arunce şi la Iaşi, din când în când, firimituri de la masa bogaţilor. Rareori ştim să ne facem sau să ne luăm singuri ceea ce merităm. De aceea, exemplele bune trebuie salutate.
Muzeul Universităţii, deschis de trei ani într-o clădire monument restaurată prin efortul combinat al Universităţii „Al. I. Cuza” şi al Uniunii Europene, reprezintă un excepţional exemplu de reuşită în cultură realizată prin investiţii particulare. Graţie inteligenţei şi intuiţiei manageriale a rectorului Vasile Işan, care l-a promovat ca manager pe istoricul Bogdan Maleon (discipol strălucit al profesorului Ioan Toderaşcu - mastermind-ul acestui proiect), devenit între timp important membru al senatului universităţii, acest aşezământ instituţional poate fi astăzi introdus imediat în circuitul turistic internaţional şi în cel profesional de profil. Cum, potrivit legii, un muzeu se organizează în jurul unei colecţii şi nu doar aşa ca moft diletant, actuala instituţie pune în valoare colecţia iniţială a lui Orest Tafrali, inaugurată în 1916, colecţiile muzeului Rectoratului,
