Marcat de vizita sa în Asia, Nicolae Ceauşescu a încercat să adapteze din mers modelul nord-coreean. Aventura dictatorului român a luat sfârşit în decembrie 1989, dar în Coreea de Nord nebunia s-a amplificat. Analistul Grigore Scărlătoiu, unul dintre specialiştii recunoscuţi la nivel internaţional în problemele Peninsulei Coreene, trasează câteva paralele între două societăţi absurde: România sub Ceauşescu şi Coreea de Nord sub “dinastia” Kim.

Ce contribuţie au reţelele ­clandestine care-i ajută pe refugiaţii nord-coreeni?

Grigore Scărlătoiu: Una extraordinar de importantă: 27.000 de nord-coreeni au reuşit să ajungă în Coreea de Sud, iar mai bine de 5.000 trăiesc (oficial) în alte ţări. Numărul nord-coreenilor care trăiesc în China este mult mai mare, dar dificil de stabilit cu exactitate.

Există implicaţii ­regionale?

G.S.: China continuă să-i repatrieze forţat pe transfugii nord-coreeni, o violare flagrantă a Convenţiei ONU privind statutul refugiaţilor (1951), la care China a aderat în 1982. Pretextul repatrierii - imigraţia lor este ilegală şi de sorginte economică, dar o serie de argumente dezamorsează pretextul şi subliniază ilegalitatea acestor acţiuni. Bineînţeles că, şi în cazuri în care foamea şi lipsurile îi determină pe nord-coreeni să părăsească ţara de origine, cauzele sunt politice. E vorba de refuzul regimului nord-coreean de a reforma economia, agricultura în special, şi de a permite monitorizarea adecvată a ajutoarelor umanitare. Apoi, accesul la hrană este determinat de un sistem de clasificare socială, Songbun, bazat pe loialitatea faţă de regim. Discriminarea pe care o creează este una din cauzele absenţei accesului adecvat la hrană. În al treilea rând, chiar dacă cele două puncte de mai sus nu sunt luate în considerare, repatrierea forţată a refugiaţilor nord-coreeni este ilegală. Conform interdicţiei de expulzare şi ret