M-am născut în Bucureşti. În copilărie, la şcoală şi în studenţie am crezut că oraşul e al meu: străzile liniştite, parcurile cu bănci libere, fumul de frunze arse toamna, lacul îngheţat şi pustiu, special pentru patinele mele, la şosea maşini rare, negre...
La o vreme, hoarde de venetici au început să populeze imense cartiere de blocuri şi să pună stăpânire pe oraş. Era oraşul lor, uzinele lor, troleibuzele lor, defilările lor de 1 mai şi 23 august, serbările lor populare, ştrandurile lor, înghesuiala, glumele, „bâza“, muzica lor... Un val proletar a înecat în mitocănie şi semidoctism manierele şi gusturile capitalei interbelice.
Pe urmă, a venit vremea miliţienilor. În uniforme sau civil, cu pistol, staţie radio sau numai urechi şi ochi albaştri. Securitate şi vigilenţă, tovarăşi! Stăpâni pe situaţie, pe circulaţie, pe ţinuta vestimentară, bărbi sau lungimea părului, pe avorturi, rock-and-roll, pe mâncare, băutură, ţigări, benzină ori pe relaţiile cu străinii, miliţienii s-au crezut stăpâni peste oraş.
Ceauşescu a crezut, şi el, că oraşul e al lui. A experimentat urbanismul şi arhitectura gesticulând şi lovind cu băţul. S-a plimbat pe deasupra cu helicopterul şi peste macheta oraşului, cu un pod rulant. Specialiştii, urbanişti, arhitecţi, şefi ori mai mici nu l-au contrazis. Au luat notiţe. Urmele nefaste ale experimentului - demolări sau zidiri - sunt de neiertat şi de neşters, pentru mulţi urmaşi şi pentru mulţi ani.
A venit 22 decembrie 1989. Bucureştii au devenit o scenă. Actori, de toată mâna, au jucat drame, tragedii, comedii, teatru absurd... Unii au fost aplaudaţi, alţii huiduiţi, oraşul era al manifestanţilor, tribune, microfoane, lozinci, scandări, rugăciuni, proteste, mineri. Ah, minerii! Şi ăia au crezut că oraşul e al lor timp de trei zile!
Astăzi, în Bucureşti, războiul pentru supremaţie e între pieto
