Zilele trecute stăteam la o coadă enormă (la Poştă, evident!) şi am auzit (din cauza ritmului enervant de lent al înaintării) o discuţie nesfârşită între două doamne de vârsta a doua, care povesteau ce ţin ele în portofele. Totul a început de la faptul că prima îşi scotocea portofelul, căuta o chitanţă şi, brusc, a izbucnit în râs. Găsise un bileţel pe care, a explicat ea, i-l lăsase fiica ei pe frigider, în urmă cu vreo zece ani. Scria „Mama, eu mă duc până la Gina. Am terminat temele. Te iu“. Femeia păstrase biletul vreo zece ani în portofel, într-un buzunărel ascuns, deşi între timp vor mai fi venit alte sute de declaraţii de dragoste şi, poate, alte sute de bilete pe acelaşi frigider. Şi îl păstrase deşi tânăra nu păţise nimic grav între timp, nu se îmbolnăvise, nu murise, nici măcar nu plecase în altă ţară. Pur şi simplu crescuse. Cealaltă femeie, ascultând povestea cu bileţelul, a început şi ea să caute ceva semnificativ. Şi-a scos din portofel iconiţe, o carte de rugăciuni, bilete la cine-ştie-ce, facturi, bonuri, a dat de o poză a nepotului (dolofan, până în doi ani, rozaliu, întins pe o păturică), „ţucă-l mama pe el de drag“, a trecut mai departe, hârtii, hârtiuţe, până când s-a oprit triumfătoare. Găsise un nasture. Partenera ei de discuţie nu înţelegea. Totuşi, era doar un nasture, ce putea fi emoţionant, ce putea fi nostalgic, intrigant, amuzant într-un nasture. „Acum trei ani, când l-am îngropat pe Virgil, mi-a zis o femeie să tai un nasture de la costumul cu care îl îmbrăcasem şi să îl port mereu cu mine, că o să mă apere“. „N-am mai auzit aşa ceva“, a răspuns cealaltă, vizibil mirată (la care mirare se adăuga şi mirarea mea de a nu mai fi auzit, nici eu, de o asemenea superstiţie). „Păi şi cum, ai tăiat nasturele de la sacou?“. „Da, l-am tăiat şi l-am ascuns. Îl ţin de trei ani în portofel!“. „Păi şi te ajută?“. „Mă ajută, cum să nu!“. În timp ce coada