În noiembrie 2007, o femeie porneşte campania „Cure the NHS“ („Vindecăm NHS-ul“) după ce mama îi murise internată în Stafford Hospital din vestul Angliei, parte a Mid-Staffordshire NHS Trust – astăzi unul dintre cele 145 de spitale-fundaţii din NHS-ul britanic. Admite că mama ei fusese grav bolnavă, dar crede că moartea sa fusese complet evitabilă şi caută răspunsuri. În luna mai a anului următor, comisia de asigurare a calităţii în sănătate (Healthcare Commission) se sesizează şi declanşează o investigaţie privind numărul neobişnuit de mare de decese la Stafford Hospital din anii precedenţi. Mai trece un an şi raportul investigaţiei este făcut public: standardele de îngrijire ale spitalului fuseseră implementate suboptimal; secţiile fuseseră deservite de insuficient personal; şi unii pacienţi fuseseră lăsaţi cu aşternuturile neschimbate, nu fuseseră hrăniţi sau nu îşi primiseră medicaţia. În Anglia anului 2007. Şi nu sună tocmai străin. Directorul executiv şi preşedintele consiliului de administraţie ai spitalului demisionaseră cu două săptămâni înainte de publicarea raportului. Liderii „Cure the NHS“ nu se opresc aici şi insistă pentru declanşarea unei investigaţii naţionale, în coliziune frontală cu declaraţiile oficialilor laburişti, pe atunci la guvernare, care insistă că „incidentul“ fusese unul izolat şi care, în mai 2009, blochează în Camera Comunelor începerea celei de-a doua anchete. Organizaţia Mondială a Sănătăţii ia poziţie la finalul lui iunie şi în septembrie 2009 demarează a doua investigaţie independentă. Şi de această dată cercetarea se desfăşoară în spatele uşilor închise, publicul neavând acces la dezbateri sau la audieri. Nici nu începuse bine investigaţia, că raportul dr. Foster situa Stafford Hospital drept al nouălea cel mai bun (!) din Anglia la capitolul siguranţa pacienţilor. Ulterior, dublând ironia, un alt raport independent v