Diplomaţia este o artă, iată un clişeu ce inclină balanţa puterii unui stat de multe ori într-un mod foarte dramatic. Un exerciţiu de „relaţii publice“, ridicat la cel mai înalt nivel, acolo unde mizele nu sunt bugete corporatiste, ci ţări, popoare, economii sau pur şi simplu...vieţi. Dincolo de toate implicaţiile tehnice, diplomaţia înseamnă în primul rând oameni, oameni talentaţi, intuitivi, spontani şi bine pregătiţi.
Aparent simplu la prima vedere, diplomaţia, ca multe alte domenii ale vieţii politice, este afectată de invazia nepotismelor, favorurilor personale, dar cel mai grav, de cea a lipsei de profesionalism. Asociind diplomaţia cu domeniul comunicării şi al relaţiilor publice, am convingerea fermă că acesta ar trebui să fie domeniul cel mai bun al conducerii unui stat, acolo unde să fie investite nu bugete de milioane de euro, ci minţi agile, deschise şi unde promovarea carismei personale susţinută de un bagaj cultural solid să fie un criteriu de bază.
O radiografie a diplomaţiei româneşti din acest moment evidenţiază nefericita asociere dintre birocraţia excesivă ancorată într-o epocă demult apusă, lipsa de comunicare, limbajul de lemn şi incapacitatea de adaptare la mijloacele moderne relaţionare. În plus, slaba pregătire a reprezentanţilor diplomaţiei româneşti se reflectă în abordarea unor situaţii delicate, rezultând cel mai des în gafe sau mustrări de la „jucătorii mai experimentaţi“ ai tablei de şah din politica mondială.
Imitaţia sau copy+paste-ul cum ar spune colegii mei de generaţie nu este neapărat un lucru negativ, atât timp cât imitând o abordare, un gest, un discurs ai acelaşi tip de prestanţă precum originalul. Nu poţi să imiţi duritate şi un uşor şantaj – reamintim aici subiectul ridicării vizelor de către Canada, când ministrul de Externe român, a afirmat că va aplica un tratament reciproc supuşilor Majestăţii Sale- dacă
