În politică precum şi în viaţă ar trebui să ai şi un simţ al ridicolului. Asta ar fi la modul ideal. Însă mai sunt cazuri, chiar prea multe când nimic nu contează. Nici umilinţa, nici proasta reprezentare, care ele singure te-ar oblige să faci cel puţin un pas înapoi. Atât cât să ieşi din lumina publică. Iar acest minim gest este necesar doar pentru „igiena” spaţiului public, dar parţial şi cea proprie. Mai clar spus, atunci când ai un eşec major într-un demers public, retragerea în anonimat este un foarte bun medicament. Pentru toată lumea. Iar toate acestea se întâmplă în societăţi care sunt constituite pe baze sănătoase. La noi, nu prea e cazul de aşa ceva, decât foarte, foarte rar. Ba din contră oameni care au avut eşecuri de proporţii naţionale vin acum şi dau lecţii despre ce şi cum. Despre ce şi cum ar trebui să facă alţii. Ei, care n-au fost în stare de nimic. Iar unul dintre aceştia, al cărui nume se confundă până la similitudine cu eşecul, este nimeni altul decât Mircea Geoană. El, care nu a fost în stare să câştige nici măcar una, o singură funcţie aleasă în viaţa lui. El, preşedintele de o noapte, cu „Mihaela, dragostea mea” dă astăzi lecţii. El, care dacă ar fi fost un băţ pus în colţ şi nu un biped ar fi fost ce n-a ajuns în viaţa lui. Lider. El cel pe care l-a luat…Vântu şi credeam că l-a aruncat în „groapa” anonimatului. Definitiv. Însă nu. El dă lecţii despre cum nu se colectează la Finanţe, des­pre liderul liberalilor, care în treacăt fie spus, l-a sprijinit necondiţionat. El care a plecat de la social-democraţi supărat ca văcarul pe sat. Ne vine să zicem ca „prostănacu’” precum Iliescu, dar nu o vom zice. Deşi tare ne vine. Iar ultima nefăcută este despre cum ar fi bine să se prezinte liberalii la alegeri. El face şi desface alianţe. În general dă sfaturi la toată lumea, deşi nimeni nu i Ie cere. Practic, încearcă să intre din nou în atenţia p