Vizita premierului Republicii Populare Chineze la Bucureşti este de o importanţă cu adevărat deosebită. Ca multe altele, este istorică pentru că (încă) nu prea putem mai mult. Mai "istorică" este încercarea României de a-şi contura în sfârşit o politică faţă de China, după ani de mers din greşeală în greşeală. Să fim bine înţeleşi însă - este doar o încercare.

Un început cu adevărat bun, din punct de vedere politic, dar cu o realizare practică ce nu justifică încă prea multe laude.

Faptul că spaţiul public este plin de comentarii pe lângă subiect, zilele acestea, despre forumul sino-european, arată în primul rând o crasă necunoaştere a Chinei la Bucureşti. Majoritatea comentariilor nu sunt neapărat erori de raţionament ale autorilor, ci pleacă de la premise greşite şi de la lipsa cunoaşterii poziţionării UE sau SUA sau Rusiei sau altor state faţă de China. Iar asta pentru că nu avem astăzi decât extrem de puţini sinologi. Chiar şi numirea unui ambasador la Beijing după plecarea excepţionalului Viorel Isticioaia-Budura la Bruxelles a fost o problemă. Suntem astăzi reprezentaţi de un excelent multilateralist şi oreintalist, Doru Costea, care nu este însă sinolog. Din acelaşi motiv, comentariile din aceste zile nu sunt făcute, în cea mai mare parte, de experţi.

Un astfel de grad de necunoaştere a unuia dintre cei mai importanţi actori globali este inacceptabil din mai multe motive, aceleaşi pentru care neglijarea politicii României faţă de China timp de atâţia ani este inacceptabilă, din cel puţin două motive principale:

1. China influenţează astăzi mersul întregii lumi.

România este un stat european, iar evoluţia politică şi economică a Uniunii Europene este foarte sensibilă la mişcările Beijingului: Germania, motorul economic al UE, depinde mult de relaţia comercială cu China.

Întreg ciclul viitor de dezvoltare a UE depinde de conec