Observ că a trecut o săptămînă și Pițurcă n-a plecat. Foarte bine. Locul lui e, cu adevărat, în inima fotbalului românesc
Am răsuflat ușurat. Nu ne-am calificat la Mondiale. Am evitat, prin neprezentare, o umilință masivă și difuzată în direct pe toată planeta. Rămași acasă, în Liga noastră mică și murdară, nu sîntem vizibili. E mai bine așa. E mai bine să fii prost la tine în sat printre alți proști decît să te duci la oraș, cu gîndul la doctorat. De fapt, știam că nu avem nici o șansă să ne calificăm. Știam demult. De cînd ne facem că avem Ligi și stadioane, jucători și antrenori.
Și de cînd sîntem pregătiți pentru viață și performanță de Victor Pițurcă. Observ că a trecut o săptămînă și Pițurcă n-a plecat. Foarte bine. Locul lui e, cu adevărat, în inima fotbalului românesc. Așa cum locul resturilor e la ghenă. Dacă ar mai fi ceva de spus, atunci cel mai important lucru e că nu e nimic de spus. Cu o vorbă înțeleaptă: nu merită! Nu e nimic de comentat în fața unui dezastru continuu și liber consimțit.
Sînt cîțiva ani buni de cînd am simțit nevoia să mă despart de farsă. Nu mai urmăresc campionatul, nu mă mai interesează meciurile “istorice” ale naționalei și sînt gata să scriu despre orice altceva. Cine crede că nu sînt patriot confundă 1918 cu un record de like-uri. Patriotismul e o năzuință, nu o formă de coabitare. Nu tot ce e românesc e bun și nu tot ce e bun e românesc. Da, avem public și atmosferă. Arena Națională arată, la meciurile mari, ca și cum pe Arena Națională ar avea loc meciuri mari. Ori de cîte ori văd, prin rezumate filamte, atmosfera din tribune mă cuprinde un dor amarnic după patriotismul adevărat și reciproc. Noi pentru echipă, echipa pentru noi și toți pentru România.
După care vine o rușine insuportabilă. Atîția oameni înșelați și insultați. Atîtea speranțe aduse de acasă și escrocate golănește la prima intersecție c
