”Iubirea de sine este începutul unei povești de iubire care va dura o viață”, spunea Oscar Wilde. Asta-i o iubire ”lungă” cat ți-e viața și atat de mare pe cat singur o faci. E o iubire frumoasă pentru că-i imprimi propria ta frumusețe interioară, or se poate să arate...desfrunzită, ștearsă și chiar absentă, nu pentru că ai vrea să fie așa, tu, omul din tine n-ar vrea asta, ci pentru că nu știi că-n fiecare clipă, prin tot ce ești și prin tot ce faci, ”te iubești pe tine”. Dacă te urăști pe tine, te iubești pe tine. Dacă urăști pe cineva, te iubești pe tine cu ura aceea. Trăim cumva ”reflexiv”, suntem la fel ca verbele...Cine va spune ”mă gandesc la tine” și, exact în clipa în care vorbește, afirmă răspicat și clar, prin însăși virtutea limbii, ”mă gandesc pe mine cand mă gandesc la tine”. E aici expresia reală și binecuvantată a iubirii de sine, e în gandul nostru la celălalt, oricine și oricare ar fi el, expresia precisă, clară și corectă a puterii de a iubi. Nu-i nici o diferență între iubirea de sine și iubirea de altul; aceasta-i legea spirituală tainică, acea lege căreia Isus i-a pus o linie groasă dedesubt atunci cand a spus; cele mai mari dintre prounci sunt primele două; să-l iubești pe Dumnezeu mai presus de orice și să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. În acestea două stă Legea creației, în ele ne e ascunsă și dezvăluită, în același timp, întreaga existență.

In experiența vieții, iubirea e reflexivă întotdeauna, iar mintea noastră o transformă în fiecare clipă, îi schimbă chipul în fiecare clipă. Mintea e ca un păpușar, care nu știe că-i păpușar, își contemplă propriile-i creații în sine și-n lume, în ființele ce par să apară precum personajele din alt tăram, din afară, se supără pe ele, le urăște, le detestă, le ignoră, le respinge și uneori le iubește, le vede frumoase și interesante. În vremea asta, păpușarul se iubește pe sine în propr