În aceste zile se împlinesc 95 de ani de la momentul în care românii transilvăneni au spus DA momentului istoric în care li se cerea să fie alături de fraţii lor din Regatul României. Nimeni nu i-a forţat, nimeni nu le-a sugerat măcar în vreun fel că dacă vor face acest pas atunci nivelul lor de viaţă va fi unul mai bun, că va curge lapte şi miere odată ce vor lua decizia unirii Transilvaniei cu România.

Imboldul a fost cu totul altul şi este circumscris unui trecut care, la momentul 1918, nu mai putea continua în felul în care o făcuse vreme de jumătate de secol în cadrele dualismului austro-ungar. Surpriza autorităţilor de la Viena, dar mai ales a celor de la Budapesta pentru decizia naţionalităţilor din imperiu, pare că a fost foarte mare şi de neînţeles de vreme ce acestea pretindeau că asigură depline "libertăţi" pentru sârbi, slovaci, români, ruteni etc... Guvernul de la Budapesta nu a sesizat sau nu a dorit să observe semnalele tot mai dese venite dinspre aceştia încă din 1867, odată cu constituirea monarhiei bicefale. Minorităţile naţionale rămâneau încă o dată în afara spaţiului politico-decizional, iar dacă vreun român, slovac sau sârb avea cea mai mică intenţie să acceadă în demnităţi de orice fel era atent "verificat" şi acceptat numai după ce se considera că loialitatea era necondiţionată tradusă în primal rând prin maghiarizarea sa. De cele mai multe ori disimularea a jucat un rol important aici şi, în ciuda acestei situaţii, într-un final, aproape fiecare dintre aceştia sfârşeau prin a da totul naţiei din care făcea parte. Exemplul notoriu din acest punct de vedere este cel al marelui mecena român Emanuil Gojdu, care după ce a ocupat o serie de demnităţi ale statului habsburgic şi austro-ungar, înainte de a muri, şi-a lăsat averea tinerilor români dornici de desăvârşire spirituală, într-un context politico-istoric în care a fi român, ortodox în p