De vreo 26 de ani încoace, adică de la aniversarea unui an de când Steaua câştigase Cupa Campionilor, tot facem trimitere la acest eveniment unic (şi desigur irepetabil!) în istoria fotbalului românesc, cu orice prilej şi mai ales în jurul datei binecuvântate, de 7 mai, când s-a produs accidentul. Fiindcă nu este altceva decât un accident. Se vorbeşte foarte rar despre conjunctura fericită de atunci, când s-au jucat mult mai puţine meciuri decât acum, ba chiar mai puţin şi decât atunci, deoarece echipele englezeşti se aflau încă sub incidenţa suspendării din cupele europene (pe atunci, 3 la număr, nu 2, ca în prezent) din cauza măcelului produs tot într-o finală de Cupa Campionilor, cea dintre Juventus şi Liverpool. Mereu şi mereu, indiferent de ce adversari are parte Steaua în preliminarii sau în grupe, indiferent că e vorba de Champions' League ori de Europa League, tot se găsesc niscai oficiali ai Stelei şi ţuţerii lor din presă care să o scoată pe Steaua de favorită cel mai adesea pe baza blazonului / trecutului glorios / pedigree-ului. Adică, vezi Doamne, Steaua e deţinătoarea trofeului suprem european. Da, da' acum 27 de ani! Adică o viaţă de om. Cei de atunci sunt acum fie morţi, fie domni în majoritatea lor cu burtă, fie supli (Belodedici, de exemplu, ori Loţi Boloni) dar cu toţii marcaţi de amintirea fericitului accident. Steaua de acum nu are nici portar ca Duckadam, nici fundaş ca Belo, nici mijlocaş ca Stoica, ba culmea!, nici atacant ca Piţurcă! Steaua este o echipă oarecare, cu câţiva jucători niţel mai breji decât alţii, şi evident aproape toţi mai breji decât ceilalţi din Divizia A. Însă între a face legea pe tarlaua ta şi a rupe Europa e o cale lungă. Măcar cât aia dintre Iordănescu şi Dodel, ca să nu mai vorbim de cea dintre Lăcătuş şi Adi Popa, iertată-mi fie comparaţia imposibilă. Trecuta glorie n-are absolut nimic de a face cu prezentul perf