Dacă închid ochii, îi văd. Stau pe scaune, cu capetele lăsate, uşor, pe spate. Din gurile lor larg deschise, ies, într-o gargară continuă, bule transparente, care inundă ecranul. Se adună, se amestecă, se ciocnesc unele de altele, reflectând luminile din studio, cravatele invitaţilor, profilul ascuţit al moderatoarei, fundalul de pe care viaţa s-a scurs, lăsând în urmă un perete vopsit. Vârtejuri de bule mătură încăperea şi se sparg de reflectoarele din tavan, într-un potop de onomatopee. Pfff, poc, plici, fîss, pleosc!
Ecranul se curăţă o secundă, apoi se umple la loc, alimentat de laringele lor neobosit. Nu înţeleg fonetica aceea explozivă, nu recunosc, în acel limbaj primar, sonorităţile calde ale limbii române, nu găsesc, în acea bolboroseală şuierătoare, nicio vorbă cu înţeles. E ca şi cum, în mintea mea, sunetele auzite ar refuza să se unească în silabe şi, după aceea, în cuvinte. Şi mi se face frică.
Mi-e teamă că, de atâta ascultat, voi uita limba română şi voi sfârşi, la rându-mi, prin a gânguri fără noimă, pierdută într-un ocean de clăbuci. Mi-e teamă că voi sărăci sub fondul principal lexical, agăţată, cu disperare, de DEX. Mi-e teamă că-mi vor scăpa sensurile prea plinelor şi lunecoaselor cuvinte, de care, în munca mea, mă folosesc. Mi-e teamă că-mi vor fugi frazele de sub degete, precum versanţii despăduriţi, duşi de ape. Mi-e teamă că mi se va tulbura ordinea gramaticală şi nu mă voi face înţeleasă. Mi-e teamă că metafora va deveni o acrobaţie stilistică, imposibil de executat. Mi-e teamă că voi muri spiritual, puţin câte puţin, odată cu pierderea limbii române.
Cuvintele sunt ca şi copacii: au rădăcini în noi şi lasă umbră. Odată rostite, ele înseamnă ceva (umbresc), nu sunt doar un foşnet în vânt. De aceea, nu pot să-i mai ascult pe aceia care, ceas de ceas, le defrişează înţelesurile, transfomându-le în trunchiuri netede şi li