Din zgomotul imens pe care îl produce traiul nostru bucureştean, nu ştiu cum, zilele trecute mi-a ajuns la ureche melodia bineştiută a Boleroului de Ravel. Dezordinea auditivă e totală în haotica noastră capitală, aşa că nu mă mai miră de mulţi ani cînd aud, pe stradă fiind, lucruri pe care nu e firesc să le aud. Aşa mi s-a întîmplat mie zilele trecute. Sursa: CODRIN PRISECARU

Pe stradă, undeva între Magheru (infernul auditiv absolut!!!) şi Grădina Icoanei, au ajuns la mine acordurile senzuale, uşor perverse, pline de farmec ameţitor ale Boleroului de Ravel. Nu ştiu nici acum de unde se auzea acea muzică, dar a rămas cu mine suficient de mult timp cît să-mi scormonească memoria şi să-mi modifice percepţiile asupra străzii. Căci miza cea mare a Boleroului este senzorială! Aşa se face că, la un moment dat, oamenii de pe stradă au început să-mi pară ca şi cum sînt preluaţi cumva de ritmul sacadat şi irezitibil al Boleroului – păşeau în ritm şi îşi mişcau capetele şi braţele în ritm ascultînd, parcă de o coregrafie secretă, pe care o executau somnambulic cumva, fără să-şi dea seama ce fac. De-odată, mi-a venit în minte Maurice Bejart (1927 – 2007).

Cunoaşteţi, desigur, coregrafia pe care Bejart a creat-o pentru Bolero pe la începutul anilor 60. Sînt sigur că aţi văzut-o măcar o dată dansată de unul dintre cei doi monştrii sacri ai baletului care au abordat partitura: Jorge Donn şi Maya Pliseţkaia. (Dacă nu, daţi fuguţa pe youtube chiar acum, ca să vă transformaţi această zi ca orica alta într-o zi memorabilă.)

Muzica începe discret, abia audibil şi scena e în întuneric. De-odată, un fascicol de lumină descoperă mîina dansatorului care pleacă în căutare. Nu ştim, încă, ce caută, dar face gesturi largi, rotunde şi, pe măsură ce orchestraţia se diversifică, înţelegem că mîna caută corpul. Lumina merge după mînă şi, astfel, se descoperă f