In lumea umana, in lumea ca existenta a formelor si obiectelor, a lucrurilor, a fiintarii particularizate – in primul rand, insa, in dimensiunea omeneasca a perceptibilului, a ceea ce experimentam, si ni se da fiecaruia, prin vietile noastre, puterea este un cuvant fara sens, un concept lipsit de o corespondenta consistenta in real.
Un stat – si, implicit, conducatorii unui stat – poate dispune de capacitatea de a distruge de optzeci de ori viata pe Pamant (asa se spunea si scria cel putin) si cateva persoane, deturnand patru avioane pot face astfel incat nimeni sa nu se mai poata socoti sigur de propriul sau destin. Ceva din tulburarea pe care acei putini indivizi au produs-o se poate inlatura; o oarecare stabilitate sau siguranta, poate fi reasezata, dar lumea, in toata enormitatea ei, nu mai are cum fi, niciodata, aceiasi. Puterea este, deci, o strafulgerare, o evolutie momentana, fragmentara, dar adevarata putere nu exista. Mai exact, ar trebui spus ca ea este atat de dispersata ca nu se poate anticipa nicicand, unde se va manifesta, cine o va pune in actiune in istoria societatilor sau in intimitatea interactiunii omenesti. Ce aduna insa oamenii ori, ce anume cauta ei, spre a detine cat de cat puterea, pretioasa putere despre care, numind-o adaptare, alcatuia biologic baza teoriei darwiniene a evolutiei sau, de fapt, a originii si, deci, a constituirii speciilor? Evident, doua lucruri: posesiune materiala – devenita, printr-o generala coniventa, care transforma simbolul in materialitate concreta – posesiune financiara si pozitionarea inalta in ierarhie sociala. Pozitie ierarhica are importanta sa tot in calitate de posesiune – ajungi a fi posesorul unei anumite stari de autoritate, unei conditii pe care societatea, fie aceasta democratica, autoritara sau dictatorial, o considera valoroasa si demna de a fi dorita.
Citeste mai mult pe new
