● Arve Henriksen, Places Of Worship, Rune Grammofon, 2013.
Norvegianul Arve Henriksen calcă pe urmele lui Nils Petter Molvaer cu acest album pe teme global-spirituale, dedicat locurilor de închinăciune şi sărutat moaşte de pretutindeni de pe planetă. Uneori, materialul păşeşte prea aproape de influenţe, lăsînd impresia că îl stimează pe Molvaer pînă la imitare – senzaţia deja-auzitului te izbeşte încă de la prima piesă, „Adhan“. Lucrurile se mai diversifică ulterior şi materialul capătă identitate proprie, în primul rînd pentru că Henriksen se eschivează de la sound-ul glacial care a devenit standard în post-jazzul norvegian, optînd pentru un concept de misticism globalizat, cu piese ce împrumută din geografia muzicală a locurilor vizitate şi un stil de cîntat inspirat – spun specialiştii – de flautul japonez. Adică un fel de suflat fără prea mult suflu, la limita insuficienţei respiratorii, care anulează stridenţa tipică instrumentului şi produce un sound insidios, cu contururi imprecise.
DE ACELASI AUTOR Investiţie de imagine Electric Ziggy Explorator Delir şi erupţii Titluri ca „Alhambra“, „La Cimetière Marin“, „Saraswati“, „Bayon“ sugerează locuri, zeităţi şi oportunităţi de ridicare în slavă cu puternic specific regional, pe care Henriksen încearcă să îl asimileze în sound-ul pieselor, într-o manieră totuşi discretă, fără instrumente şi invitaţi exotici. Trompeta sa nu rămîne niciodată în decor, iar motivele world music nu depăşesc statutul de… motive. În cea mai mare parte, avem de-a face cu muzică ambientală construită în jurul unor nuclee de trompetă psihedelică. Jazzerii tradiţionalişti vor găsi materialul prea ambiental, iar fanii improvizaţiei – prea puţin dinamic, însă publicul pentru care a fost făcut acest album îl va aprecia drept un triumf al genului. Ca la orice trompetist postmodern, e şi ceva din Miles Davis aici (abordarea „Sketch
