Primele simptome ale bolii numite de localnici kifafa (în swahili: „pe jumătate mort şi cu corpul rigid“, de fapt descrierea unui episod de epilepsie) au fost observate în anii ’60, de un medic norvegian, în estul Africii, la copiii unui trib din regiunea muntoasă Mahenge din Tanzania. Dr. Louise Jilek-Aall şi colab. au urmărit acest trib timp de 30 de ani, cu sprijinul autorităţilor locale şi al călugăriţelor misionare. Cele 146 de persoane atinse de această boală progresivă, ce se manifestă prin mişcări ale capului şi crize epileptice, retard fizic, mental şi deces prematur, au fost tratate cu antiepileptice şi investigate fără a se putea trage vreo concluzie asupra cauzelor. Zeci de ani nu s-a mai auzit nimic despre această boală, până la începutul anilor ’80, când au fost semnalate cazuri similare la mii de copii din nordul şi vestul Ugandei, în sudul Sudanului, în Tanzania şi în Liberia. Această boală misterioasă, apărută la copii iniţial sănătoşi, mai ales la cei cu vârsta între 5 şi 15 ani, denumită „nodding syndrome“, a atras atenţia OMS, care a efectuat mai multe investigaţii începând din anul 2000. Războaiele etnice din regiune au dispersat comunităţile atinse de „boala copiilor zombi“ (o altă denumire a sindromului), multe persoane au dispărut ori s-au refugiat în lagăre. După încetarea ostilităţilor din regiune şi reluarea contactului cu lumea exterioară, cazul copiilor cu „nodding syndrome“ a revenit în actualitate. Numele din engleză vine de la mişcările repetitive ale capului (de 5–20 de ori pe minut), frecvent dorsoventral, observate la copiii atinşi de boală. Episoadele de „nodding“ sunt provocate de vederea şi contactul cu alimentele şi apa (rece), pot dura câteva minute, interval în care copilul este rupt de realitate, uneori i Publicitate nconştient, nu răspunde la stimuli externi. Ele se pot însoţi de crize de epilepsie. După apari