Griul nu se vede noaptea, nici măcar din avion. Nu ştiam asta în martie 2006, cînd eram în avionul albastru-sîngeriu cu alb, care mă ducea spre Coreea de Sud, unde urma să lucrez la cel mai mare departament de studii româneşti din lume, pentru – ziceam eu atunci – cam şase luni. Mai era şi prima oară cînd călătoream cu avionul. Nu am ştiut nici cît am stat acolo, cei şase ani. Acum, chiar nu aveam cum să ştiu, pentru că era tot noapte, iar avionul ăsta mov cu alb al nou-înfiinţatei rute arabe mă ducea de tot din Coreea, acasă, în România, iar teoria culorii nu îmi popula deloc mintea. Mai era şi starea mea de avion. De cum îi pornesc motoarele pe pistă, adorm instant, ca o pisică. Dintre toate tipurile de adormire şi somn pe care le cunosc, acesta cred este cel mai rapid şi mai odihnitor pentru mine, flexat în scaunul nerabatat, pe care îmi place să îl simt cît mai tare pe coloană. În noaptea aceea de martie 2012, nu am mai avut timp nici să văd scaunul. Am adormit instant, săptămîna cu ritm isteric de împachetat, trimis colete, închis conturi, făcut turul de goodbye, goodbye pe la prieteni, de dat cu bicicleta cît mai aveam vreme şi energie pe lîngă fluviul Han îşi spunea acum, peste corpul meu obosit, frazele.

Mă conduseseră la Incheon, supersonicul aeroport seulez, fostul meu şef Kim Jeong Hwan şi colegul Oum Tae Hyun. Deşi era o etichetă, eu mă bucurasem că o făcuseră. (Îmi place oricum eticheta, sînt cam snob.) Linul formulei mai fusese verificat şi cu prilejul unei călătorii pe care o făcuserăm toţi trei în Basarabia, la Facultatea de Litere de la Chişinău, cu aproape doi ani înainte de momentul acesta. Mă rog, erau şi altele, nenumărate, între mese-ntinse, la conferinţe sau pe jos, pe podeaua încălzită, ondol-ul primitor din rele ierni peninsulare, la karaoke sau, aşa, la o ţigară în pauze, pe e-mail. Unul literat, specialist în Bacovia şi ironie – K