Vremuri grele mai trăim, fraților. Vremuri sărace, nesigure, ne scufundăm în nisipuri mișcătoare și apoi ieșim la suprafață, numai ca să ne afundăm apoi, din nou, în neantul Lucrurilor Pe Care Nu Le Controlăm. Nu găsim vreme să ne gândim la asta, dar vă spun sigur: apocalipsa aia din profeții a venit. Doar că nu e niciun foc sacru, niciun călăreț însângerat și nici nu putem avea speranță că ajungem în fața vreunei Judecăți.
O lume în care profesorii sacrifică orele de studiu ale elevilor săi pentru a-și cere în stradă salariile de subzistență, în care tinerii absolvenți de facultăți, proaspăt “șomerizați”, sunt dovada vie a eșecului statului de a investi eficient în resursa umană pentru piața de muncă, o lume în care medicii închid spitalul în nasul pacienților disperați pentru a se face auziți de politicienii stăpâni pe bugete – această lume, cu siguranță, este pe moarte. Într-adevăr, prima victorie serioasă din ultima vreme obținută pe calea protestelor în sistemul de stat este cea a cadrelor medicale, care timp de două ore, într-o luni, i-au făcut pe ocupanții efemeri ai fotoliilor călduțe să cam tremure: să nu lași bolnavii în spital nu e o glumă. O măsură cam extremă, de gherilă, ar spune unii, și chiar unii dintre colegii protestatarilor, și poate că au dreptate. Cu atât e mai grav că a trebuit să se ajungă aici ca ministrul să negocieze cu adevărat. Ce urmează? Să sară vreun dascăl de pe școală, să amenințe că aruncă vreun elev pe geam ca să aibă un salariu măcar la jumătate din cât costă un iPhone? Să-și stropească “lucrătorii” din cultură instrumentele cu benzină și să le dea foc în bufetul Parlamentului? Să scoată polițiștii sau jandarmii armele-n stradă?
Exemplul celor din sănătate e o bucurie amară. Este dovada faptului că guvernanții pot face schimbări în sistem, dar nu vor. Nu se tem să aștepte până proverbiala bubă explodează. Sunt dispu
