Acum 50 de ani, a murit împuşcat cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy. Exact în aceeaşi zi, s-a născut mitul JFK. La începutul unui recent articol al său din Evenimentul zilei, Vladimir Tismăneanu spunea că „miturile politice sînt constelaţii de pasiuni, aşteptări, sentimente şi emoţii.“ În politică – pînă şi în forma ei de existenţă cea mai rudimentară, cea românească – miturile au mai multă forţă decît ideologiile. De fapt, ideologiile sînt eficiente şi exercită forţă transformatoare autentică numai dacă sînt în stare să pună la lucru mituri. Altfel, rămase în literatura de partid, sînt vorbe goale. Nu voi insista mult asupra teoriei mitului politic. Mă voi rezuma să amintesc doar două lucruri. Primul – că un personaj ori un act politic devine mitic cînd toate forţele politice se adapă de la el, se revendică de la el, îl citează şi îl evocă – în sprijinul propriilor teze, fireşte –, fără să ne mai punem problema legitimării partinice a referinţei. Un exemplu, pentru a fi mai clar: orice om politic citează, să zicem, din Ionel Brătianu ori din Iuliu Maniu, cu egală legimititate, fără să spunem că e nefiresc, de pildă, pentru că e socialist, iar Brătianu a fost liberal, sau pentru că e liberal, deşi Maniu a fost ţărănist. Şi Ionel Brătianu, şi Iuliu Maniu sînt mituri, pentru că societăţii de azi i se pare firesc să-i evoce dincolo de apartenenţa lor politică din timpul vieţii. Evident, politicianul e partizan, el aparţine unei tabere şi e advers alteia, dar mitul politic e transpartinic, el aparţine tuturor cu egală îndreptăţire. Al doilea lucru pe care care l-aş aminti în această discuţie este diferenţa dintre mit şi fabulaţie. În engleză – şi prin extensie în „romgleza“ – care se vorbeşte azi, ele pot fi sinonime. De aceea, e important de marcat diferenţa: mitul evocă realitatea trăită şi repetabilă (exact asta face ritualul,