O carte tristă, dar necesară…
Ştiut fiind faptul că exploatarea cărbunelui a generat dezvoltarea Văii Jiului, acest volum este o carte tristă, deoarece este vorba de închideri de mină.
Cu mulţi ani în urmă, când în Valea Jiului existau mai multe exploatări miniere, am citit pentru prima dată relatări din presă şi documente din perioada interbelică despre închiderea minelor. Atunci nu mi-am imaginat că voi trăi şi eu, „pe viu”, această realitate. Nu mi-am închipuit niciodată că voi fi contemporan cu dramele sociale generate de închiderea unor mine. După cum se ştie, în Valea Jiului, în anul 2013, mai există doar 4 mine (Lupeni, Vulcan, Livezeni şi Lonea) considerate viabile, celelalte 3 mine (Petrila, Paroşeni şi Uricani) urmând a fi închise... Însă, după cum scrie în deschiderea cărţii şi dl. ing. Aurel Anghel, directorul general al Societăţii Naţionale de Închideri Mine Valea Jiului S.A., „şi lucrările de închidere a minelor fac parte din ciclul firesc, chiar dacă neplăcut din punct de vedere sentimental şi social, al industriei miniere”.
Cred că specialiştii în minerit, cărora le este dedicată în mare măsură cartea (sau cel puţin capitolul dedicat închiderii minelor), pot găsi în aceasta destule repere de gândire inginerească temeinică, nesubjugată politicului ori altor factori alogeni mineritului.
De fapt, în anii 1929-1931, conducerile societăţilor miniere din Valea Jiului, pe fondul crizei economice mondiale, dublate de concurenţa dintre cărbune şi petrol, au fost nevoite să redimensioneze mineritul şi să treacă de la minele mici la o raţionalizare/ concentrare de exploatări (multe dintre dosarele cercetate chiar aşa au scris pe copertă: „Concentrarea de la Petrila”). Paradoxal, chiar dacă acţiunea „concentrarea” se petrece în plină criză, în aceşti ani au fost ridicate importante obiective industriale: spălătoriile de la P
