Că sindicatele nu mai sunt ce-au fost, vede toată lumea. Au vorbit cadrele sanitare vreo şase luni de greva generală care ar fi trebuit să fie joi. Când mai erau câteva ore până la cel mai important protest din sănătate, guvernul le-a aruncat un mizilic şi protestul halatelor albe a fost suspendat. Urmează profesorii, ai căror lideri se agită că îngheaţă anul şcolar, că nu cedează fără 6% din PIB. Ca de fiecare dată, vor bate palma cu guvernanţii, în aşteptarea unor ani mai buni. Iar guvernul Ponta chiar e mai talentat decât alte guverne în a face sindicatele din vorbe.

Sindicatul minerilor şi energeticienilor din Oltenia nu mai este nici el aşa de puternic ca pe vremuri. Nu pentru că l-a distrus Ciurel, la ordinul politic al lui Călinoiu şi Ponta. Sindicatul lui Condescu s-a distrus singur, în ultimii ani, prin intrarea liderilor în tot felul de afaceri şi combinaţii. Oamenii nu şi-au mai simţit liderii aproape, ca în anii 90 şi începutul anilor 2000.

Câtă vreme mineritul şi energia au mers bine, iar salariaţii companiilor au luat salarii mai mari de la un an la altul, dar şi prime şi bonusuri de tot felul, aroganţa liderilor sindicali a fost trecută cu vederea. De un an şi ceva, lucrurile s-au schimbat. Oamenii au din nou nevoie de sindicat, de liderii lor, iar aceştia, rămaşi fără surse de finanţare, au din nou nevoie de oameni. Dacă relaţia la bază a fost puternică, se va putea reface, dacă nu, nu. Oricum, administraţia, precum o vecină cam ţaţă, bagă băţul printre gard, încercând să convingă salariaţii că liderii i-ar trăda dacă şi-ar recăpăta privilegiile. Până la urmă, fiecare se uită în buzunarul lui şi compară, cât am luat pe timpul lui x, cât iau pe timpul lui y. Cât mi-au băgat unii în buzunar, cât mi-au scos alţii. Aşa că orice manipulări, ale administraţiei, ale sindicatelor sau ale presei, sunt absolut inutile.

Să presupunem însă că