Nu e la fel de ridicat în slăvi ca Eminescu, nici atât de întors pe toate părţile ca Mioriţa, şi uneori am impresia că e lăsat undeva în plan secund de clişeele şi tiparele care încorsetează minţile marelui public şi şcolii româneşti. Pentru mine însă, Ion Luca Caragiale este numărul unu într-o literatură română în care cu greu am găsit scrieri de care să mă apropii cu drag şi mai ales în care cu greu a răzbătut umorul bun. Niciun alt autor român nu mi s-a părut să mânuiască cuvintele cu atât de mult meşteşug şi să stoarcă atât de mult comic de situaţie şi de limbaj din fiecare paragraf, precum Caragiale.

Până să râd singur cu lacrimi la volutele şi cuvintele întortocheate pe care le-a scornit din rigorile învechite ale limbii române de la 1900, până să îmi prindă viaţă în minte personajele lui burleşti din comedii sau schiţe, până să rămân cu gura căscată la duritatea şi calitatea cinematografică a nuvelelor lui, pot să spun că „neicuşorul” m-a vegheat de când eram copil.

Şi acum am vie în minte imaginea bustului mic şi alb, din ceramică mată, a unui Caragiale mustăcios şi cu pălărie, de pe un raft al bibliotecii tatălui meu. Replici, cuvinte şi referinţe din „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” sau „O scrisoare pierdută” zburau prin casa mea sau a prietenilor părinţilor mei, înviorând fără greş atmosfera, încă de pe vremea când eu scrijeleam grosolan tainele alfabetului, cu stiloul pe cărţile de poveşti din care înţelegeam mai mult pozele.

Mai târziu, când l-am citit cu nesaţ, Caragiale a pus în faţa mea o prăvălie din care puteam să aleg ce voiam, ştiind că nu dau greş în plăcerea lecturii. Şi mai târziu, în facultatea care m-a dotat cu diplomă de jurnalist, mi-am dat seama că ce a scris I.L. Caragiale ar trebui să fie model pentru orice ziarist care vrea să ajungă în stare să facă o relatare sau un reportaj fără să îşi omoare cititorul cu pli