Cei care au scris şi vorbit public despre academicianul ieşean Vasile Răşcanu (1885–1980), după 1989, au ales discursul elogios, subiectiv ori preluând clişee ale epocii trecute, fie din comoditate, fie din necunoaşterea unor file din trecutul său social-politic şi chiar din teama de a nu fi consideraţi demolatori de mituri, deoarece Vasile Răşcanu a fost şi rămâne (încă) un personaj de legendă. A dorit să fie tovarăş într-o lume a boierilor şi a sfârşit prin a poza în boier într-o lume a tovarăşilor. „Pălărie neagră – roata carului, lavalieră înfoiată, tot neagră, haine negre – iarna şi albe – vara (singura schimbare a ţinutei), şi un fel de baston aducând a (...) electoral noduros, dar părând în mâna lui de răzeş zdravăn un nevinovat beţişor, aşa era reprezentat de caricaturiştii epocii ieşene interbelice profesorul Vasile Răşcanu. Şi – slavă cerului nu era zi în care să nu-i apară prin ziare chipul, mai totdeauna sub titluri incitante, bătăioase, revanşarde. Pentru noi, gazetarii acelor vremuri, profesorul, eforul de la Spiridonie, parlamentarul, academicianul etc. Vasile Răşcanu era mană cerească, chiar dacă treaba ieşea cu scandal. Însă, dacă ştiai să-l provoci, aveai ce recolta, după cum, dacă-şi punea el ceva în gând, nu se putea să nu se facă, indiferent de se afla la (...) putere sau în opoziţie.“ (Aurel Leon, „Umbre“, vol. V, 1986). De-a lungul timpului, Vasile Răşcanu a devenit posesor al unor c Publicitate oduri de comportament care i-au asigurat succesul. Mulţi l-au considerat un factor de redresare a multor probleme ale Facultăţii sau Spiridoniei. În anii instaurării noului regim, se spune că şi-a apărat colegii din universitate, pe unii chiar reuşind să-i elibereze din detenţie. „Luminatul şi neînfricatul V. Răşcanu“, cum îl descria o fostă colaboratoare, sfătuia cadrele didactice să adere la PMR, motivând acest îndemn cu ideea „ca postu