La a şaptea prezenţă în grupele Ligii, Steaua nu şi-a convins publicul s-o urmeze
În martie 2005, în jur de 25.000 de spectatori au aşteptat două ore, în ninsoare, pe Stadionul Ghencea, startul meciului Steaua - Villarreal. Nu era Champions League, erau optimile Cupei UEFA, actuala Europa League. Meciul cu spaniolii s-a amînat din cauza vremii. Peste cinci zile, cînd s-a disputat, fanii au umplut din nou tribunele. “Evenimentul zilei” scria că în jurul stadionului rămăseseră în jur de 10.000 de oameni.
Încă nu se construise “Arena Naţională”. Nu se puseseră în vînzare peste 50.000 de tichete. Aşa că a apărut şi o invenţie de unică folosinţă: cotoarele biletelor erau rupte în două sau trei, pentru ca spectatorii să intre în număr cît mai mare, păcălind paznicii de la porţi. Nu era Champions League. Decorul nu era Elite cu acoperiş relativ, în loje nu se aflau prim-miniştri amatori de prim-planuri. Dar Steaua avea un public care o urma cum urmează fluturii lucşii nocturnei.
După opt ani şi ceva de la “cotoriadă” şi de la imaginea cu suporteri troieniţi în tribune, echipa din Ghencea pare să fi epuizat resursa de entuziasm care vindea bilete. Doar 10.000 de spectatori au venit să vadă Steaua cu Schalke. Şansele slabe la primăvară reprezintă doar o parte din explicaţia acestei renunţări în masă.
După remiza muncită cu nemţii, Reghecampf a lansat următoarea promisiune: “Vom face o analiză pentru a vedea cum trebuie să arătăm la anul în Liga Campionilor!”. Participarea de anul ăsta n-a fost anunţată, de la bun început, ca fiind una de probă, un fel de repetiţie cu public, a şaptea, pentru o mare reprezentaţie dintr-un viitor apropiat. Furaţi de peisaj, antrenorii şi conducătorii Stelei încă nu şi-au dat seama “cum trebuie să arate în Liga Campionilor”! Optimist prin fişa postului, Reghecampf estimează că revelaţia îl va lovi iminent pînă în pauza d
