La 10 ani dupa Park Chan-wook, Spike Lee opereaza un remake adaptand la America povestea razbunarii unui barbat tinut captiv timp de 20 de ani. Desi Josh Brolin vine cu o rezerva de primitivism care ajuta enorm personajul, eforturile lui se innamolesc treptat din pricina imposibilitatii regiei de a sustine intriga. Lansat cu filme angajate social, Spike Lee a ajuns acum in trena sifonata a lui Quentin Tarantino (in ale carei falduri l-a gasit, probabil, si pe Samuel L. Jackson.).
Filmul poate parea neverosimil chiar si celor care au vazut originalul. Dupa ce eroul e rapit si ajunge, nu se stie cum, intr-o camera ce seamana a camera de hotel, tot ce i se intampla poate fi citit in cheie dubla. E de presupus ca regizorul s-a jucat cu aceasta ambivalenta intre planul real si imaginatia personajului.
Dar a riscat mult. Parca n-ai vrea sa ai nelamuriri esentiale atunci cand povestea se instaleaza cu doua picioare pe pista realitatii - eroul nu isi imagineaza cand aude la televizor ca e acuzat de uciderea fostei neveste; nu e vis cand e ori latos, ori tuns, ras si frezat; soarecii sunt reali, ca si anii care trec, asa cum zice poetul, "ca nouri lungi pe sesuri" si nu e nimic imaginat nici cand se elibereaza, saltand ca in original, dintr-o valiza in plin camp (numai ca ce e la Park Chan-wook surpriza in termenii realului, aici suna teatral.).
Filmul nu tine mai mult de 104 minute, dar timpul se umfla ca laptele pentru ca regia nu face mai nimic cu tensiunea dramatica. Josh Brolin isi schimba "fata" de mai multe ori (rar un actor atat de versatil si de abil in a-si insiropa personajul dinauntru spre inafara), dar povestea urmeaza plat linia filmului lui Park Chan-wook, film care, desi tinea doua ore in cap, era alert, imprevizibil si original.
Nu degeaba filmul lui Park Chan-wook l-a dat gata pe Quentin Tarantino in 2004 la Cann
