Bienala veneţiană de arhitectură Metamorph 2004 oferea vizitatorilor amatori şi specializaţi o uriaşă surpriză, furnizată de Pavilionul Japoniei. Întreg spaţiul deschis curioşilor, unii dintre ei rămaşi aproape perplecşi, descumpăniţi în faţa „agresiunii”, era blocat nu de schiţe, planuri de situaţie sau partiuri, faţade, axonometrii, detalii ş.a.m.d., ci de mii de desene de tip animat, cele denumite cu termeni aproximativ interschimbabili anime sau manga. Asocierea cvasi-involuntară pe care am făcut-o, dat fiind că multe dintre ele ţineau de imageria dură a hentaiurilor, a fost cea a „mesajului” cu „masajul” (vizual, cerebral, „organic”, în consecinţele lui finale). Se confirmă, odată în plus, că „viteza” civilizaţiei şi a culturii nipone era alta decât cea a lumii occidentale – deşi nu aş afirma că în această decalare era/este implicată şi o mare „crevasă” a valorilor (să precizăm că datele şi coordonatele existenţei nipone în mai toate gradele ei de manifestare ţin de o altă percepţie a realităţii, iar faptul că deseori suntem seduşi de aceasta vine de la extrema ei vitalitate şi libertate, pe de o parte, de la exoticul ei spiritual şi cultural, pe de altă parte). Zidurile „cubului”, pe care le intuiai nude sub acel horror vacui copleşitor al desenelor-culori, ţipau ceva pe mai multe voci despre existenţa umană ca decor, despre consecinţele intime ale presiunii oraşului asupra individului, despre relativitate ca supremă înţelegere a realităţii. Părăsind acel loc, retrăiai primitivul dens al gurii de aer vitale, al vederii simple a lucrurilor, al bucuriei elementare de a vieţui, pur şi simplu.

Desenul euro-american nu se dezice, însă, de pretenţia de a fi fapt cultural, artă, domeniu al specialului şi speciosului şi, ca atare, nu îşi propune, nu poate evada din sistemul comunicaţional şi valoric al esteticii „locale”. Chiar şi atunci când „funcţionează” c