Istoriceşte, tocmai s-a încheiat al treilea val al democratizării postbelice (după Germania şi Italia, care au fost primul val, au urmat Grecia, Spania, Portugalia, apoi ţările Europei Centrale şi Răsăritene) şi se aşteaptă valul următor (democratizarea în regiuni ale lumii care nu au cunoscut decât autoritarismul, precum Africa de Nord şi Orientul Mijlociu). Democraţia însăşi ia acum forme multiple.
Încotro se îndreaptă democraţia în condiţiile enormei diversificări de situaţii în care se încearcă aplicarea ei? Mai rămâne demos-ul, în acelaşi timp, şi kratos? Cum satisfacem urgenţele de acţiune păstrând cel puţin consultarea - formarea democratică a voinţei fiind deocamdată tot mai anevoie de atins? Care sunt reperele deciziilor într-o lume aflată în schimbare, de la prevalenţa recunoaşterii celuilalt la întâietatea acordată eficienţei şi, înapoi, la satisfacerea cerinţei de informare a celor conduşi? Noi întrebări intră de acum pe agenda zilei.
În zilele noastre se exercită presiuni pentru trecerea de la „guvernare" (conducere „de sus", reprezentativă şi democratică în lumea modernă), la „guvernanţă" (autodeterminare în condiţiile competiţiei) în conducerea entităţilor diferenţiate. O întreagă viziune despre societate s-a articulat între timp şi aspiră să ne convingă acum că exprimă realitatea, încât nu am avea alternativă. Recursul la guvernanţă face corp comun cu proclamarea competitivităţii drept scop, considerarea pieţei ca singur regulator al activităţilor, a echilibrului bugetar ca indicator de dezvoltare, privilegierea criteriilor cantitative de evaluare, prevalenţa managerilor şi personalizarea deciziilor, reducerea reformelor la restructurări, sporirea rolului executivului, diminuarea importanţei parlamentului şi declinul instanţelor deliberative, desconsiderarea prestaţiei sociale a statului şi alte piese. În societăţile în care se trăieşt