Este neîndoielnic faptul că Edictul de la Milan a avut pentru Biserica creştină din catacombe o însemnătate deosebită.

Este neîndoielnic faptul că Edictul de la Milan a avut pentru Biserica creştină din catacombe o însemnătate deosebită. Biserica iese la suprafaţă şi între conducerea politică a Imperiului şi aceasta începe să fie ţesută acea simfonie specifică Bizanţului. Întrucât împăratul devine de acum apărător al Bisericii, între Trupul lui Hristos şi acesta intervine acea armonie pe care unii istorici occidentali o numesc „ortodoxie politică”. Conform acesteia „împăratul devine apărător şi protector al Bisericii …, iar Dumnezeu, prin Biserică, îşi manifestă milostivirea faţă de el şi de domnia sa. Prin această armonie nu se mai putea trasa o linie de demarcaţie categorică între Biserică şi stat, credinţă şi politică, iar problemele unei instituţii deveneau, în consecinţă, şi ale celeilalte, fireşte, nu în sensul unei contopiri a uneia în cealaltă, ci al simfoniei.”

(Carabă, Vasile, Adrian, O teocraţie atipică: Bizanţul, … în Steven Runciman, Teocraţia bizantină, Ed. Nemira, Bucureşti, 2012, pag. 9)

Pentru a înţelege motivele schimbării radicale de atitudine faţă de Biserica creştină este necesar să amintim de luna octombrie a anului 312 şi de Podul Vulturului. Aici, lângă Milano, împăratul Constantin duce o luptă în urma căreia obţine o victorie extrem de importantă cu consecinţe care se resimt până în zilele noastre. Îl învinge pe Maxenţiu devenind astfel primul împărat creştin după o serie lungă de împăraţi păgâni, dintre care mulţi persecutori ai creştinismului şi de asemenea Imperiul devine unul creştin.

Semnul Crucii

Victoria repurtată de Împăratul Constantin stă sub semnul unei mari minuni. În lucrarea „Viaţa lui Constantin”, scrisă de Eusebiu de Cezareea la peste 25 de ani după victoria împotriva lui Maxenţiu, autorul n