De la sesiunea de toamnă a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, care a avut loc la Braşov, ne-am întors la Suceava pe un drum pe care nu mai fusesem: prin Întorsura Buzăului, peste Munţii Siriului, pe lângă lacul de acumulare de pe râul Buzău. Ştiam că ne vom duce la Vulcanii Noroioşi, dar mai ales voiam să vizităm Casa memorială a poetului Vasile Voiculescu. Am avut parte de explicaţiile celei care este custodele acesteia. „Sunt născut la ţară… cel mai mare noroc din viaţa mea“ preciza în 1935 medicul-poet Vasile Voiculescu (1884–1963) în „Confesiunea unui medic“. „Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune“, scria poetul. Desprinderea de sat a fost tragică, dar s-a adaptat la viaţa de pension şi internat la Buzău şi la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti. Cu prima poezie, „Lui Eminescu“, adolescentul Voiculescu prefigurează poetul de mai târziu. S-a născut în satul Pârscov, lângă Buzău. Scriitorul de mai târziu spunea că „mama năştea şi se moşea singură“, iar religiozitatea educaţiei copilului transpare din poezia „Isus din copilărie“ (Volumul „Destin“ – 1933): „Isuse, ca să te urci la Ierusalim de Florii/Treceai şi prin oraşul unde eram la şcoală/Cum te-aşteptau sufletele de copii să vii“. Tânărul Voiculescu de la „litere şi filozofie“, visul său iniţial, ajunge la Medicină, orientare impusă de familie. După o călătorie la Veneţia, viitorul poet se îndrăgosteşte de Maria Mitescu, consăteancă şi medicinistă, cu un chip copilăresc, parcă nemarcat de grijile de orfană, capabilă de mari trăiri. Scrisorile celor doi sunt mărturia iubirii adevărate. Gabriela Defour, fiica poetului, declara că tatăl ei era unul din cei mai mari scriitori români ai veacului: poet, romancier, povestitor, dramaturg, eseist, un om de bine. Mama poetului, Sultana Voicu, era o femeie foarte credincioasă, fără să fie însă habotnică, de mare cultur