În a doua jumătate a secolului al IV-lea, continentul european este lovit de o cumplită furtună, care venea tocmai de dincolo de Volga şi nu s-a sfiit să se abată, cu tot cu nenorociri, şi în stepele nord-pontice. Triburile germanice, sarmatice şi multe altele au început să se mişte, să migreze în căutare de refugiu în faţa unui prăpăd apocaliptic pe care istoria îl va ţine minte sub numele de huni. Graţie superiorităţii lor într-ale războiului, hunii reuşesc în scurt timp să domine sud-estul şi centrul Europei, lucru poate imposibil fără sceptrul marelui lor conducător, Attila. „Biciul lui Dumnezeu”, aşa cum mai era numit Attila împreună cu oamenii săi, a ameninţat nu doar o dată civilizaţia occidentală. Ammianus Marcellinus, Olympiodorus, Claudian, Merobaudes, Sidonius sau Zosimus ne oferă câteva informaţii preţioase privind talentul lor războinic atât de temut, dar şi admirat. În primul rând, cine erau aceste personaje feroce? Se pare că aceia care ajung în Europa ar fi descendenţii unor popoare ale stepei cunoscute în estul extrem drept Hsiung-nu, duşmanii înflăcăraţi ai dinastiei Han, din secolul al II-lea. Din punct de vedere al culturii materiale, cercetările din zona Mongoliei asociază acestor populaţii obiecte precum vârfuri de săgeţi din fier sau ceaune din bronz, de găsit şi pe la huni. Iar trăsăturile non-europene le-au observat şi autorii latini. Încă o precizare importantă ar mai fi aceea că hunii reprezentau mai degrabă un amalgam etnic, căci pe lângă elementele mongoloide se mai găseau în hoarde şi neamuri iraniene sau finice. Hunii luptau, se sfătuiau, mâncau, ba chiar dormeau în şa Marele succes al raidurilor hunice se datorează în primul rând cavaleriei uşoare şi arcului compozit, o combinaţie letală care nu ierta pe nimeni. Dar puternicul arc nu era doar o armă, ci totodată şi un bun de prestigiu, după cum ne sugerează descoperirea unor arcuri p