Puştiul ştirb care-mi deschide uşa mă ia de mână şi mă trage înăuntru şoptindu-mi: "Sssttt! Hai în camera mea, că tati se ceartă iarăşi cu mami!". Ori de câte ori mă aflam în trecere pe la ei ("vizită" e prea mult spus), foştii mei vecini se certau. Temele erau atât de diverse încât odată, exasperată de unul dintre războaiele absurde iscate de negăsirea unei linguriţe, le-am spus că ar putea concura cu succes la o olimpiadă a conflictelor conjugale.
Se certau din orice: de la lipsa banilor, de la soacre, de la copil, de la facturi, de la alimentaţie, de la timpul liber, de la situaţia politică din România, ba chiar şi de la criza mondială: fiind economişti, fiecare avea viziunea sa. Deseori, certurile degenerau şi se mai lăsa şi cu niscaiva palme. Asta mi-a şoptit-o Mihăiţă într-unul dintre dialogurile noastre "de suflet" din faţa mormanului de LEGO aşteptând să se calmeze ţipetele din bucătărie. De mine nu se fereau pentru că pe Cristina o ştiam din copilărie, îmi era aproape ca o rudă. Devenisem ca o rudă şi pentru familia lor. Am conştiinţa împăcată pentru că o povăţuisem să se gândească bine înainte de a-i spune lui Mihai "Da!". Bărbatul îmi păruse, din capul locului, coleric şi chiar violent. Prima palmă, pe care Cristina o încasase la nici o lună după ce s-au cunoscut, ar fi trebuit să-i dea de gândit. Dar, se ştie, fluturii din stomac nu au minte. "De ce nu vă despărţiţi?", am întrebat-o într-una dintre acele zile când apucam să deschidem amândouă robinetul cu confesiuni. Răspunsul a fost stereotip, cel pe care-l dau majoritatea oamenilor lipsiţi de curaj pe fruntea cărora scrie "compromis": de dragul copilului... Ştiam cât îl iubeşte pe Mihăiţă (poate şi pentru că l-a născut când împlinise deja 40 de ani), ştiam cât de disperată fusese să se mărite şi cât de mult conta pentru ea părerea celor din jur. Ce-ar fi spus colegii de la
