Nimic nu se lasă organizat mai bine decît nimicul – pe policioare, în etui-uri şi casete, în registre, scrinuri, truse, rasteluri, în rafturi de bibliotecă, ba chiar şi în cărţi –, pe cînd lucrurile cu adevărat importante aproape că nu-şi găsesc locul, fiind tendenţial imateriale şi ubicue. Dar nu despre Dumnezeu – în unele viziuni teologice reprezentat ca nihil et totum – avem prilejul şi căderea să vorbim aici, ci despre nimicul care acceptă pluralul, despre... nimicuri.

În mod curios, unele limbi, ca şi româna, dispun de această formă de plural, pe cînd altele nu. Cele dintîi dau astfel un semnal viguros pentru veleităţile taxonomice ale vorbitorului – îl şi vezi stînd pe vine cu băţul în mînă, scormonind în nimic („dans de petits riens“), pentru a sesiza diferenţe şi a le ordona pe şiruri valorice –, pe cînd celelalte îl obligă pe vorbitor să fie grav, să tacă filozofic sau, la limita de sus a bavardajului, să grăiască oracular – cu multe sunete, dar cu lexic precar şi sintaxă zero. E cazul neamţului, care nu cunoaşte pluralul lui Nichts, în schimb îi poate număra cu zecile de mii pe aceia pentru care nimicul devine obiect al posesiei (Habenichtse, „sărăntoci“).

Latura moral-filozofică a chestiunii iese la iveală abia cînd numeri obiectele posedate de cineva şi constaţi că ele, adesea, tot la nimic se rezumă, de te şi întrebi de unde contrastul atît de strident dintre declaraţiile de avere – vrînd-nevrînd impudice – semnate de unii demnitari şi ceea ce au reuşit ei să ofere societăţii în toţi anii în care au parazitat-o: la ei totum, la noi nihil, de parcă ar fi şi ei nişte mici dumnezei. Nu sînt însă decît bieţi muritori, ca şi noi ceilalţi, cu singura diferenţă că, lor, nimicurile le-au sucit minţile.

Ştiind că, pentru acest biet muritor, „binele“ este perceptibil în primul rînd sub formă de „bunuri“, Caragiale al nostru a creat deja, în sch