Nouă căşi din care mai iese fumul
Poveştile se trag încet înapoi. Se ascund, se uită, suprafaţa lor se şterge, se retrage înăuntru, în cotloane neştiute, pentru care nu mai există hărţi şi nici măcar amintiri. Se prefac în basme, iar basmele în legende, un ecou slab, năluciri ale vremurilor în care totul era viu şi se întâmpla aievea. Ca să ajungi la ele, în inima lor uitată, trebuie să te îndepărtezi de lumea pe care o ştii şi să ajungi departe, în locurile ferite în care ele, poveştile vii, încă se mai pot spune, încă se mai pot trăi. Cioclovina, un sat ascuns din Podişul Luncanilor, ar putea fi tărâmul acela magic pe care îl cauţi. Drumul e lung şi sinuos, indicatoarele puţine, toamna e aici, lângă tine, îmblânzită de un soare leneş, o făptură arămie care a vrăjit pădurea prin care treci. Totul pare încă posibil. Încă un pic, îţi spui, şi vei ajunge în locul în care apele încă nu s-au despărţit, locul în care basmul şi realitatea trăiesc laolaltă, se amestecă, sunt unul şi acelaşi lucru. Trebuie. N-are cum să fie altfel.
Ajungi în sat. Casele se răsfiră, ca peste tot în zona Luncanilor, una pe un deal, alta pe un altul, dar de întâlnit, nu întâlneşti pe nimeni. Viaţa pare încremenită, de parcă singura fiinţă care a mai rămas să-ţi dea socoteală ar fi toamna asta tăcută, care leagă cerul de pământ. Casele sunt vechi, porţile închise. Baţi la una dintre aceste porţi şi într-un târziu ţi se deschide. Maria, femeia care îţi vorbeşte, nu s-a născut aici, şi-a urmat bărbatul, bărbatul e plecat la oraş, la muncă, zâmbeşte, e mulţumită de viaţa ei, aici, sus, liniştea-i linişte, iar pământul rodeşte, drum e, apă, în fântână, magazinul e cam departe, abia în Luncani Vale, dar oamenii care mai sunt se ajută unii pe alţii, nu-i bai, şi cine coboară aduce provizii pentru toată lumea, oameni suntem, ce rău ar fi dacă n-am fi aşa.
