Primul lungmetraj de ficţiune scris şi regizat de Alexandra Gulea este un film de maturizare care surprinde imediat prin combinarea notelor documentaristice cu valenţele poetice. Backgroundul regizoarei este evident, căci ea nu se mulţumeşte să ne spună povestea protagonistului eponim (un puşti de 12 ani dintr-un sărac orăşel postindustrial din Valea Jiului), ci se străduieşte să capteze cît mai fidel pe peliculă atmosfera şi spiritul locurilor prin care trece Matei, folosindu-se şi de actori neprofesionişti pentru a întări senzaţia de autenticitate. În primul rînd, este vorba despre urbea natală, cu clădirile sale vechi, coşcovite şi dărăpănate (unele chiar abandonate), cu străzile şi parcurile sale pustiite (iar în prima parte, stratul de zăpadă le accentuează aspectul dezolant), cu urmele unei epoci apuse, cu oamenii al căror comportament pare să se conformeze unor tipare străvechi (doar copiii mai dau semne de independenţă şi revoltă).

Urmează apoi lumea muntelui, cu stîna unde un păstor are grijă de oile întregii comunităţi, şi universul, plin de pericole pentru junele erou, al marelui oraş (Bucureştiul), din care se desprinde spaţiul magic al muzeului de istorie naturală, cu coridoarele şi scările sale, cu obiectele sale protejate cu folii ce le sporesc misterul, cu scheletele sale gigantice şi înspăimîntătoare, cu animalele împăiate care par a prinde viaţă sub ochii copilului fascinat. În acest ultim spaţiu, observaţia documentară cedează tot mai mult locul momentelor poetice, potrivite cu pildele filozofice ale custodelui. Alexandra Gulea reuşeşte să surprindă exemplar relaţiile lui Matei (interpretat de expresivul Alexandru Czuli) cu personajele importante din viaţa sa. Mai întîi, cu bunicul (Remus Mărginean), deopotrivă partener de joacă şi model de integritate, faţă de care băiatul, crescut în absenţa părinţilor, nutreşte o vie afecţiune