Chiar în absenţa unui „pact”, partenerii (de nevoie) din tandemul preşedinte - premier au dat dovadă, în genere, de civilitate şi moderaţie. Nu s-au schimbat invective şi discuţiile în contradictoriu nu au coborât sub nivelul decenţei.

Prima dată am auzit vorbindu-se despre „coabitare politică” în a doua jumătate a anilor ’80, când preşedintele Franţei, socialistul François Mitterrand, a fost obligat să-l desemneze drept prim-ministru pe Jacques Chirac, al cărui partid, situat la dreapta eşichierului politic, câştigase alegerile legislative. Şi tot atunci s-a impus termenul, în accepţia pe care i-o cunoaştem astăzi, aceea de coexistenţă instituţională între un şef de stat şi un şef de guvern ce se situează pe poziţii politice opuse. Altfel, cum ştim, „a coabita” înseamnă „a convieţui”, „a locui împreună”, cu respectarea anumitor reguli care fac posibilă această convieţuire, reguli - de obicei - subînţelese, nefiind nevoie numaidecât de încheierea unui „pact”.

Să revenim însă la exemplul francez. În ultimii treizeci de ani, Franţa a cunoscut trei perioade de coabitare: cea, deja menţionată, dintre F.Mitterrand şi J.Chirac (mai 1986 - mai 1988), a doua dintre acelaşi Mitterrand şi Edouard Balladur (martie 1993 - mai 1995), a treia - cea mai lungă - între Chirac şi Lionel Jospin (iunie 1997 - mai 2002). O primă observaţie: toţi cei trei prim-miniştri în funcţie candidează la alegerile prezidenţiale şi toţi trei eşuează (Chirac va fi ales abia şapte ani mai târziu, în 1995). A doua observaţie: cei trei au un curriculum vitae impresionant, au absolvit reputatul Institut de Studii Politice din Paris, apoi încă şi mai faimoasa Şcoală Naţională de Administraţie şi au în spate o bogată activitate politică.

Nu voi insista asupra condiţiilor care fac posibile coabitările. E vorba, în principal, de alegerile legislative ce răstoarnă situaţia de fapt, exprimân