Ceea ce s-a întîmplat cuplului Ceauşescu în ziua de 22 decembrie 1989 poate figura într-o antologie a basmului, cu personaje universale şi abstracte, situate dincolo de timp şi de loc. Pentru ca dimineaţa să fii încă omul cel mai puternic dintr-o ţară, iar seara să te fi transformat într-un prizonier care îndură foamea şi frigul – iată un scenariu desprins parcă dintr-o poveste gen „prinţ şi cerşetor“.
Ceauşescu a reprezentat un caz rar, dar nu un unicat. Pentru a identifica prototipul acestui gen de situaţie, trebuie să coborîm mult în timp, pînă la pleiada de asasini născuţi de Revoluţia Franceză. Cel mai sîngeros şi mai dement dintre şefii revoluţionari, Robespierre, a stăpînit Franţa cu mînă de fier, comandînd asasinate în serie . pînă în ultima zi în care s-a aflat la cîrmă. Răsturnat de la putere de colegii săi, speriaţi şi exasperaţi de hecatomba fără sfîrşit, va fi judecat la rîndul său a doua zi, condamnat la moarte şi executat imediat, exact aşa cum procedase şi el cu zeci de mii de oameni. Mai aproape de noi, în Libia, cu cîteva zile înaintea prăbuşirii finale, Gaddafi apărea încă la televiziune, se declara stăpîn absolut pe situaţie, bătîndu-şi joc de forţele imperialiste străine ce ar fi vrut să-l dea jos de la putere. Peste cîteva zile, termina ciuruit de gloanţe într-un canal de scurgere de la marginea capitalei, unde se ascunsese.
Anul 1989, anul prăbuşirii comunismului în Estul Europei, n-a luat însă aceeaşi formă pentru toate ţările „lagărului“. Nu doar căderea regimului instaurat de sovietici s-a petrecut în maniere variate, ci şi soarta dictatorilor locali avea să fie diferită de la ţară la ţară.
În Ungaria şi Polonia totul începuse cu un an înainte, în fericitul an 1988, prin schimbarea lui János Kádár în Ungaria şi prin formarea guvernului Solidarităţii în Polonia, ca urmare a primelor alegeri libere de după război. C
