Acum câţiva ani, cabanierul de la Caraiman, din Bucegi, care era absolvent al uneia din facultăţile de Ecologie, mi-a spus că profesorul Drimer avea obiceiul să-i întrebe pe studenţi la examen cum stau cu materia şi, la răspunsul lor obişnuit: am învăţat, să le recomande ritos: de învăţat, să învăţaţi la Manolescu (adică la Litere), la mine, să studiaţi.

Ascultându-l, mi-am dat seama că, în definitiv, Drimer avea în vedere două feluri de a citi, unul de plăcere, nu neapărat foarte atent, altul, cu creionul în mână şi bine ţintit. Şi chiar dacă ar fi prezumţios să-l rezervăm pe primul literaturii şi pe al doilea ştiinţelor, cele două feluri de a citi sunt adevărate, deşi rareori în stare, aşa zicând, pură. În fond, lectura poate fi atentă/distrată, focalizată/ împrăştiată sau de plăcere/interesată. Şi asta, indiferent de natura textului. Sigur că un text din fizică pretinde o atenţie şi o focalizare mare, însă nu neapărat şi plăcerea lecturii, spre deosebire de un roman, unde plăcerea lecturii e un criteriu important, ceea ce nu înseamnă că lectura e, de data aceasta, fatalmente neatentă şi împrăştiată. Până şi o poezie se poate citi cu creionul în mână. O deosebire provine totuşi din faptul că, în cazul literaturii, împrăştierea e oarecum inevitabilă, în sensul în care lectura textului literar presupune să-l compari spontan cu alte texte din aceeaşi clasă de obiecte, dacă e să recurgem la un jargon…ştiinţific. O focalizare excesivă ar împiedica atenţia să se difuzeze dincolo de marginile textului propriu-zis. Deosebirea ţine de natura diferită a limbajelor. Limbajul ştiinţific este, de regulă, denotativ, cel literar, conotativ. De unde, atenţia multiplă acordată celui din urmă.

Oamenii de ştiinţă pozitivă au obiceiul de a considera că se află în posesia exclusivă a exactităţii, de vreme ce ţinta lor e adevărul. Literatura n-ar pretinde exactitate