Recentul Summit "China - Europa de Est" de la Bucureşti (neîndoielnic o lovitură strategică, dar nu prea sigur că şi economică, a Guvernului Ponta) repune în discuţie complexul "fratelui cel mic", pe care România continuă să îl experimenteze constant, în ultimii mai bine de 20 de ani.
După ce câteva decenii bune am fost învăţaţi la şcoală, în presa aservită regimului comunist, în cărţi şi în marile producţii cinematografice propagandistice, că suntem cei mai buni şi mai viteji, cei mai harnici şi cei mai pricepuţi, odată confruntaţi cu spaimele şi cu greutăţile capitalismului, am început să ne uităm în stânga şi în dreapta, în căutare de soluţii salvatoare, ca nişte copii neajutoraţi. Mai întâi, ne-am lăfăit în confortul ajutoarelor. Lumea a privit ca pe o nedreptate momentul în care valul umanitar a început să se concentreze doar pe zonele cu probleme cu adevărat serioase din societatea românească. Ne-am lăsat apoi, de voie, pe mâna tătucii Iliescu: el ştia mai bine decât noi cum să facă să ne fie bine. N-a fost nici asta o soluţie... Mai încoace, de când cu avântul integrării europene, am aşteptat, iarăşi, ca Europa să facă totul, am aşteptat să ne plouă în gură cu bani de la Bruxelles, fără să ne dicteze nimeni ce şi cum să facem noi ca să merităm acei bani. Am dat-o rău de tot în bară când a fost vorba de atragerea şi folosirea fondurilor europene. Scuza era la îndemână, şi nu puţini s-au grăbit să uzeze de ea: birocraţia comunitară! Bine că alte state din regiune, Polonia mai cu seamă, s-au descurcat de minune în lupta cu balaurul birocratic numit UE! Acum, că ne-am lămurit şi cu Europa, nu mai avem, se pare, decât două soluţii pe lângă creşterea continuă a taxelor şi a accizelor: prima e valorificarea resurselor: exploatări peste exploatări, aur, prin metoda cianurării, la Roşia Mont
