Închisoarea de la Râmnicu Sărat, denumită “puşcăria izolării totale”, a fost una dintre cele mai dure închisori comuniste. Aceasta a depăşit, prin regimul sever aplicat cu religiozitate de călăii totalitarismului roşu, celebrele închisori de la Aiud, Gherla sau Suceava. A fost cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii. Prin metodele folosite s-a dovedit a fi o barbarie incredibilă. Dacă deţinuţii politici ar fi avut o Golgotă, atunci ea s-ar fi numit Râmnicu Sărat. Proiectul originar al comunismului îşi propusese eliberarea omului, a omului “alienat”, aşa cum susţinea Karl Marx, de nedreptatea, ipocrizia şi minciuna orânduirilor bazate pe exploatare. Omul avea să se ragăsească pe sine, să devină liber. Orice constrângere trebuia să dispară, conform planului. A fost aşa? Istoria ne-a demonstrat că nu. Iar cazul închisorii de la Râmnicu Sărat ne-o dovedeşte, în mod special. Însă, până a prezenta ororile ce s-au petrecut la Râmnicu Sărat, se impun câteva precizări în ceea ce priveşte istoricul închisorii. Construcţia penitenciarului a început în 1899, abordând un stil neoclasic şi neogotic, realizat după modele britanice şi franceze, şi a funcţionat sub denumirea de Arestul Preventiv. Construcţiile şi amenajările ce pot fi văzute şi astăzi datează din perioada interbelică, doar sârma ghimpată fiind înlocuită de comunişti, între 1948-1949, cu zid. Aici au fost întemniţaţi cei 1200 de ţărani după reprimarea răscoalei din 1907, iar în 1938 au fost încarceraţi capi ai mişcării legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. După anul 1945 în cele 32 de celule ale închisorii au fost aduşi miniştri din perioada guvernului Antonescu, fruntaşi PNŢ, generali ai armatei române, intelectuali de marcă. De asemenea, aici au fost izolaţi Vasile Luca, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru ca în 1957 să fie transferaţi aici de la Sighet Corneliu Coposu, I