În vara anului 1996, am primit de la cumnaţii Maricica şi Săndel Iacoban din Vatra Dornei un motănel rasa Birmaneză.
Din momentul în care l-am văzut, mi s-a părut foarte frumos. Avea o blană deosebită, o combinaţie de maro cu negru, o coadă stufoasă, aşa, ca la veveriţe şi, în mod cu totul deosebit, nişte ochi albaştri, limpezi şi pătrunzători.
Odată ajuns în casa noastră, a început un program destul de lejer de aşa-zisă educaţie. Un loc unde i se dă de mâncare, folosirea unei cutii cu nisip aşezate în baie, scoaterea lui în parc şi recunoaşterea căii de întoarcere. Spre surprinderea noastră, Motanul (numele lui oficial) s-a adaptat peste aşteptări. Cu timpul, existenţa şi prezenţa lui au devenit pentru noi o bucurie. Până în toamna acelui an, a mai crescut, s-a împlinit şi era din ce în ce mai frumos. În una din seri, a lipsit de acasă. Am ieşit în cartier şi l-am căutat peste tot. Nu l-am găsit şi nu am dormit până înspre ziuă. A doua zi, a venit acasă flămând şi destul de ciufulit. Din acea zi, plecările lui au devenit frecvente, pentru că devenise îndrăgostitul cartierului. În una din seri, când soţia a încercat să iasă din apartament, la uşă era o pisică gestantă. Soţia s-a întors şi m-a strigat:
- Vino să vezi cine este la uşă. Oare motanul nostru are vreo responsabilitate?
Toate încercările noastre de a ţine motanul în casă au eşuat. Aria lui de acţiune s-a mărit, soţia căutându-l şi găsindu-l de multe ori pe la biserica nemţească sau mai departe. În anul care a urmat, pentru a-l proteja, întrucât viaţa sa era pusă în pericol cu posibilitatea de a fi accidentat de vreo maşină, am luat hotărârea vinovată de a-l castra. După operaţie, a suferit, probabil avea dureri. Noi am fost alături de el şi l-am îngrijit cu mult drag. Încet, încet, şi-a revenit şi nu mai pleca de acasă. Spre bucuria noastră, stătea tot timpul cu noi şi,
